Luciditatea minții poate fi diavolească, în timp ce luciditatea „duhului” este dumnezeiască - așa spun Sfinții Părinți. De aceea un om inteligent cu adevărat nu poate lucra decât spre bine și spre zidire, căci cum putem numi inteligent un om care face răul. Avem și în lumea „răilor” un fel de inteligență dar care nu este benefică și distrugătoare.
Marele filosof creștin Ernest Bernea ne propune o radiografie și o înțelegere a inteligenței.
Inteligență și cuprindere
Se vorbește mult despre inteligență și se vorbește impropriu, uneori într-un înțeles strâmt și alteori perverit. Despre inteligență- șiretenie spunem numai că e o interpretare vulgară, prezentă obișnuit în așa-zisa elită burgheză.
Atunci când inteligența își găsește o definiție mai serioasă, așa cum se întâmplă în cazul oamenilor cultivați, ea este socotită ca o facultate abstractă a omului, ca o însușire pur intelectuală: concept, rațiune, silogism și mai ales jocul și puterea de construcție abstractă a minții noastre.
Nici acesta nu este o interpretare convenabilă, pentru că nu este cuprinzătoare. Această definție ne vorbește despre o inteligență lipsită de inteligență. De ce? Pentru că ea nu înțelege... adică nu are priză asupra realității atât morale cât și fizice.
Un om este inteligent cu adevărat atunci când, odată aplecat asupra unei realități, o pătrunde în inima ei. De cele mai multe ori, o concluzie logică poate fi în conflict cu realitățile. Viața este uneori chiar lipsită de logică.
Un fapt moral este înțeles de cineva cu atât mai bine cu cât acesta a avut o mai bogată experiență interioară.
Orizontul unui om bogat interior este un orizont mult mai larg decât al unui meșter în silogisme. Puterea de abstracțiune nu înseamnă întotdeauna inteligență, care vine odată cu omul de mare experiență interioară, odată cu omul spiritualizat.

Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editura Vremea Bucuresti – 2006