De ce oare am ajuns să nu ne mai suportăm între noi? De unde vine oare otrava în sufletul omului și-l pizmuiește și urăște pe aproapele său? Unii spun că omul după ce a pierdut fericirea raiului și era părtaș al acelei armonii s-a rătăcit depărtându-se de Creatorul său Izvorul Bunătății și astfel din Împărat și Cunună a Creației a ajuns un sărman pribeag. Acest sărman pribeag dornic de a redeveni ceea ce fost odată a alunecat spre dorința de dominare. Dorința de dominare a produs conflictul dintre semeni iar comuniunea, iubirea, conlucrarea și armonia s-au pierdut și astfel fiecare poate spune cu tupeu celuilalt - „nu te mai suport”. Biserica însă reunește fiecare mădular în parte – fiecare om - în Trupul lui Hristos, astfel readucând omului armonia și pacea Raiului pierdut prin posibilitatea mântuirii. Părintele Vasilios Bacoianis ne readuce în față faptul că trăim vrăjmășindu-ne deoarece:
Împroșcăm cu otravă!
„Ascuțit-a limba lor ca a șarpelui, venin de aspidă sub buzele lor” (Psalmul 139, 3). Sub buzele oamenilor vicleni, ale celor care țin minte răul, se află ascunsă otravă.
Șarpele, când ne mușcă, își varsă otrava în trupul nostru și îl otrăvește, aducând moartea. Așa lucrează și șarpele patimilor sufletești (în special al patimii ținerii de minte a răului) când ne mușcă. Ne otrăvește sufletele și, astfel, la rândul nostru împroșcăm cu otravă (v. Psalmul 139, 4).
Sfântul Ioan Scărarul, în cuvântul 25, 9, numește osândirea: „venin”.
Toate cuvintele osânditoare (înjurături, ponegriri, bărfe) pe care le scoatem din gură, osânditu-l pe aproape-le nostru sunt de asemenea otravă: „Dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte” (Iacov 3, 8).
Ceea ce purtăm în inimă este mărturisit de gură. Dacă inima este curată, și gura este curată, iar dacă inima este murdară, și gura este murdară (v. Matei 12, 35). Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană! (Luca 19, 22).
Prin urmare, când spui: „nu te înghit” te trădezi singur că ai adunat în străfundurile tău „cisterne” pline de otravă.

Nu te mai suport – Arhimandrit Vasilios Bacoianis

Iată cât de frumos ne învață Scriptura prin:

Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov

1. Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua.
2. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.
3. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg.
4. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului.
5. Aşa şi LIMBA: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde!
6. Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei.
7. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească,
8. Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească!
Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte.
9. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
10. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa.
11. Oare izvorul aruncă din aceeaşi vână, şi apa dulce şi pe cea amară?
12. Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce.
13. Cine este, între voi, înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândeţea înţelepciunii.
14. Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului.
15. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică.
16. Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău.
17. Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică.
18. Şi roada dreptăţii se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea.

Pentru o mai bună înțelegere a articolelor vă recomandăm citirea celor mai vechi în ordinea de mai jos:

Nu te mai suport!
Acest om mi-a devenit nesuferit!
De ce sa-i iubesc pe semeni?
Viata si Moartea mea depind de ceilalti...
Om sau Animal?
Patimile Noastre - Sufletesti si Trupesti
Nu este de ajuns sa crezi
Oameni asemenea demonilor