Noi, generația „EU”, suntem avertizați de Sfântul Teofan Zăvorâtul de pericolul fariseismului, de pericolul împlinirii lucrurilor formal, tipiconal, mecanic, fără duh, fără esență, fără viață. Adeseori credem că împlinind acestea ritualic ne-am înduhovnicit. Dar iată că multitudinea de probleme pe care le are întreaga societate, întreaga creștinătate, trădează proasta viețuire în Hristos, proasta înțelegere a sensului real, a iubirii de Dumnezeu și de semeni. La modul teoretic putem afirma că am reușit să dobândim anumite lucruri dar în mod practic prezentul și realitatea ne arată că viețuim greșit că răstălmăcim învățătura de credință ortodoxă, Scriptura și viețuirea milioanelor de sfinți ai Bisericii.
Domnul îi mustră pe farisei nu pentru rânduieliile și regulile exterioare de purtare înființate de ei, ci pentru împătimirea de ele, pentru faptul că se opriseră la cinstirea exterioară a lui Dumnezeu, fără a se îngriji de inimă. Fără cele din afară nu este cu putință.
Chiar și cea mai înaltă viață lăuntrică cere o anumită manifestare și haină exterioară. În fapt, ea nici nu este vreodată singură, ci se află totdeauna împreunată cu cea din afară; ele nu sunt despărțite decât în teorii mincinoase. Dar e limpede, iarăși, că formele din afară nu înseamnă nimic singure; preț le dă lăuntricul ascuns în ele, așa încât îndată ce acesta piere, cele din afară nu mai au nici un rost.
Cu toate astea, suntem atât de ahtiați după exteriorul și aparența în care ia chip lăuntricul, și în care el capătă o formă definită, încât împlinim rânduieliile din afară și cu asta suntem liniștiți, fără să ne punem problema conținutului lăuntric al faptelor noastre. Și întrucât cele ale lăuntricului sunt mai greu de înfăptuit decât aparența, este de înțeles că ne împotmolim în aceasta din urmă, fără să mai tindem spre cele dintâi.
Dar ce e de făcut? Trebuie să fim stăpâni pe noi înșine și să avem în vedere lăuntricul, să tindem a pătrunde până la el prin haina din afară, iar în privința hainelor din afară să le socotim împlinite numai atunci când sunt pătrunse de miez lăuntric. Altă cale nu-i.

Luarea minte la sine, trezvia și privegherea sunt singurele pârghii pentru ridicarea firii noastre bolnave și căzute. Vrednic de luare aminte este faptul că omul sporit lăuntric niciodată nu trece cu vederea cele din afară, chiar dacă nu pune mare preț pe ele.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)(Gal. 4, 28; 5; Mc. 6, 54; 7, 8)