de Cristian Stavriu | Vizionări: 4484
Astăzi, există cu adevărat istoria sectelor. Și vorbim de sectă atunci când eroarea de credință, erezia organizată, are o activitate. Nu trebuie confundată istoria sectelor cu geneza și evoluția lor. Istoria este aceea care înregistrează faptele așa cum sunt sau ar trebui să fie, or, geneza trebuie cercetată și delimitată.
Sectele de acum, ,,moderne” și cu ,,credință nouă”, au același arbore genealogic: minciuna, falsitatea, dezordinea, ruptura și chiar crima, deoarece stăpânul lor ,,dintru început a fost ucigaș de oameni” (Ioan VIII, 44). De aceea, tot arsenalul răului își are originea în stăpânitorul întunericului cel mai din afară (Matei VIII, 12, Apoc.XX, 10)
Curentele raționaliste, mistice, care au apărut în sânul Bisericii sau în afara ei contestând adevărul evanghelic nu sunt decât palete ale aceleiași forțe a vrăjmașului. Mulți dintre reprezentanții sectelor fac uz de așa-zisă ,,libertate religioasă”. Această libertate, pentru a fi recunoscută, are însă nevoie de garanții, și cea mai sigură garanție este adevărul: ,,…numai adevărul vă va face liberi…” (Ioan VIII 32) asemenea, perescuțiile fără cercetarea și demonstrarea răului duc la întărirea fenomenului sectar. Trebuie deci lămurite lucrurile în ambele sensuri. Cei fără ,,libertate” relogioasă sunt în afara preocupărilor zilnice, n-au patrie, n-au comunitate și nici chiar mijloace de existență. Or, parazitismul, lenea, refuzul muncii sunt medii de unde sectele ,,convertesc” adepți, deși Cuvântul bibliei este categoric: ,,…cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce…” (II Tes.III, 10).
Sectele apar acolo unde frica și teroarea stăpânesc pe om: ele mișună înainte de catastrofe ,cum a fost cazul războaielor mondiale, și se regrupează în timp de pace ,,profețind” sau indicând ,,ce va fi mâine”. De aceea, majoritatea sectelor moderne au în doctrina lor spectrul ,,mileniului”, iar adepții forțatei parusii justifică ,,programarea” prin Biblie.
Alte izvoare ale ,,noului” fenomen sectar pot fi indentificate în:
1) neânțelegerea Vechiului Testamant prin împlinirea în Noul Testament, rămânerea la ceremonii depășite, sau Noul Testament este considerat o îngrămădire de cărți fără logică, fără importanță în credință;
2) folosirea cărților apocrife drept inspirate și cu autoritate (Evanghelia lui Toma, Apocalipsa lui Pavel etc.);
3) împlinirea nereușită a culturii cu religia, sau contrazicerea ,,religiei” cu filosofia din care a purces pretenția unor cercuri religioase de ,,a corecta” texte ale Bibliei sau a decreta noi principii religioase sau politice ,,nedescoperite” de Iisus Hristos;
4) adaptarea unor regului, formule sau teorii științifice (vechi sau noi) în explicarea ,,Cuvântului” lui Dumnezeu- practica terapeutică a nazireilor, îndeletnicirile masoreților, preocupările esenienilor și chiar, mai recent, teoriile geocentrismului, rezultatele astronomice etc;
5) justificarea credinței de către secte prin diferite doctrine filosofice: idealismul platonic, gnosticismul, sofismul, , epicureismul, neoplatonismul, materialismul, categoriile de gândire aristotelice, universaliile sau, mai recent, teoriile tomiste și neotomiste, curentele ,,teologice” moderne, practicile spiritiste și justificările teozofice, mișcările relogioase scientiste, teorii nihiliste ale disperaților secolului și multe altele;
6) unele rezultate sau explicații date de autorități ștințifice speculate de creatorii de religii sau ,,aleșii și profeții” timpurilor;
7) necunoașterea tainelor vieții și disperarea în fața morții
Sunt și alte surse ale sectelor și grupărilor anarhice. Acestea apar ca ciupercile după ploaie în medii dezechilibrate social, oprimate politic și stresate psihic. Sectanții nu înțeleg păcatul strămășosesc și refuză să-l înlăture prin botezul cu apă și duh Sfânt (Ioan III, 3). Mai mult, starea de păcat susține religia naturii – evoluată sau statică: animismul, totemismul, fetișismul, șamanismul, idolatria și zeitățile de tot felul, pe când ,,cercetarea adevărului” (Matei VII, 7) luminează mintea, înlătură frica în fața fenomenelor naturii, trezește conștiința omului, îl determină la curăție, îl reintegrează în har, îi reface chipul lui Dumnezeu cel pierdut prin păcat, cu alte cuvinte devine om, fiu al Împărăției lui Dumnezeu. ,,Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV; 8) și nu crede nimeni în El din frică (II Tim.1, 7) sau necunoaștere: ,,Dumnezeu este lumină” (Ioan III, 19 și I, 5).
În concluzie, nebunia religioasă, cum zice psalmistul, duce la nihilism (Ps.II, 10): erezia este fiica minciunii (Ioan VIII, 44) și dacă n-ar fi mândria nu am avea sectanți (Fericitul Augustin)
Dacă mintea întunecă de păcat a dus la religia naturii, sectele, grupările anarhice, organizațiile religioase violente duc la obscurism, la victime ale misticismului bolnăvicios.
Invazia Sectelor - P.I. David - Editura Crist-1 - Bucuresti 1997
eretici, secte neoprotestante, miscarea spiritista, masoneria, new age,