de Zaharia Zaharou | Vizionări: 3620
Cel mai important lucru este să știm, să înțelegem și apoi să facem ceea ce trebuie pentru a dobândi ceea ce ne-am propus. Împlinirea noastră ca oameni zidiți de Dumnezeu nu poate avea loc decât dacă înțelegem așa viața noastră duhovnicească și luptăm urmând conform acestor înțelesuri. Părintele Zaharia Zaharou „traducându-l” la rândul său pe părintele Sofronie Saharov face o analogie între viața Mântuitorului Iisus Hristos și viața noastră, între ceea ce a făcut El și ceea ce trebuie să facem noi:
Calea Domnului trece prin moarte și ajunge până în străfundurile iadului.
Este un act de bunăvoie și fără de păcat.
La fel și pogorârea omului la cele de jos, trebuie să fie un act de bunăvoie și potrivit poruncii lui Dumnezeu. Înainte de a fi preaslăvit Domnul Iisus Hristos, Calea Lui a stârnit în ucenici uimire și teamă (cf.Marc. 10, 32). Însă după pogorârea Mângâietorului, aceiași ucenici „au plecat din fața sinedriului bcurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Fapt.5, 41) și se bucurau de suferințele răbdate pentru El (cf. Col.1, 24).
După moartea și învierea lui Hristos, moartea a fost nimicită, iar frica nu-și mai întinde ameninățător umbra peste calea care duce acum spre viață veșnică.
Lucrarea pocăinței este cea care face cu putință purcerderea pe calea Domnului și călătoria spre cele de jos.
Esența pocăinței constă în aceea că omul leapădă tot cugetul trupesc (cf. Rom. 6, 7) și nu se încrede în sine, ci în harul Domnului. Ucenicul îmbrățișează cu credință porunca dumnezeiască, își răstignește mintea cu frica Domnului și cunoaște o deplină luminare care îi smerește inima.
Dobândește conștiința sărăciei sale duhovnicești și începe a se griji de sfințirea și mântuirea lui cu străpungere de inimă și în felurite chipuri de pocăință. Purcede astfel pe calea spre cele de jos.
Cu cât sporesc în el smerenia și lepădarea de sine, cu atât i se adâncește și pocăința care îl curăță de toată întinăciunea trupului și a sufletului.
La început pocăința este oferită mai cu seamă pentru sine însuși.
Această pogorâre la cele de jos coerspund coborârii minții în inimă. Pe măsură ce duhul pocăinței se prelungește în timp și se adâncește, sporește și luminarea harului în inimă, iar Duhul Sfânt zugrăvește în ea chipul lui Hristos.
Când pocăința atinge o oarecare plinătate, mintea află atunci adâncul inimii și este cu totul robită de chipul lui Hristos și uimită de duhul Lui smerit.
Atunci omul dobândește o înțelegere adevărată a sărăciei sale duhovnicești și ia ca și punct de referință măsura dumnezeiască a lui Hristos, Care de acum înainte trăiește în el.
În cele din urmă, smerenia lui depășește măsura omenească; ea devine de nespus, dumnezeiască. Va urma...
Colecția CRINII ȚARINII - Merinde pentru monahi - Arhm. Zaharia Zaharou
Editura Nicodim Caligrafu – Sfânta Mănăstire Putna 2012
Pentru o înțelegere mai bună a acestui articol vă recomandăm citirea celor postate inainte și ptr care aveți aici link-urile in ordinea lor:
1). Care-i calea ce duce la fericire?
2). Calatoria spre cele de jos ne salveaza!