Ce înțeleg romano-catolicii prin satisfacerea dreptății divine vom citi în cele ce urmează și vom înțelege cu ușurință cum această teorie a declanșat o serie de erezii fundamentale în teologia promovată de ei. Această erezie pe lângă celelalte a pervertit cu ferocitate întreaga raportare la Dumnezeu și întreaga Sa lucrare așa cum a fost ea propovăduită de apostoli și de Biserica Ortodoxă dintru începuturi și până astăzi.
Satisfacerea dreptății divine.
Începând în secolul al XI-lea s-a formulat opinia, care mai târziu a devenit dogma de bază a Papismului, că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume să fie răstignit ca să satisfacă dreptatea dumnezeiască ofensată de păcatul omenesc. Prin această erezie Persoana lui Dumnezeu-Tatăl se denaturează, și viața creștină se îmbibă cu un intens duh juridic.
Desăvârșitul și Multînduratul Dumnezeu dobândește însușirile omului pătimaș - este ofensat, Se mânie, se indignează, Se răzbună - și nemilostiv. Păcatul nu este considerat o boală a sufletului, ci Nevoința pentru mântuire nu are drept scop vindecarea de patimi, învierea omului din moartea păcatului și unirea lui cu Dumnezeu, ci îmblănzirea lui Dumnezeu, justificarea omului și eliberarea lui de vinovăție prin fapte bune, penitențe, diferite făgăduințe ș.a. În cele din urmă, relația de tranzacție. Este vorba așadar despre răsturnarea învățăturii Evangheliei dragostei și întoarcerea la formele primare de religiozitate.

Teoria despre satisfacerea dreptății divine a fost legiferată cu sila și a consolidat din punct de vedere teologic Cruciadele, Sfânta Inchiziție, războaiele religioase: exterminarea vrăjmașilor credinței satisface dreptatea dumnezeiască și purifică sufletele victimelor!

În cadrul acestui climat juduciar s-a formulat și dogma antibiblică despre purgatoriu. Potrivit acesteia, în purgatoriu ar merge sufletele oamenilor după moartea lor, ca să se chinuiască temporar în foc și să se curățească de pedepsele pentu păcatele lor. Pentru o mai grabnică scăpare a lor din purgatoriu, s-a născocit instituția absolvirii de pedeapsă, care se bazează pe teoria judiciară a meritelor prisositoare: adică, în viața lor pâmăntească, Hristos și Sfinții au săvârșit o mulțime de fapte bune, vrednice de răsplată. Astfel, s-a creart o visterie de merite prisositoare. Papa, care crede că poate administra această visterie, scoate din surplusul ei o parte ca să dezlege pedepsele păcătoșilor. Iertarea în vremurile vechi a dat pretext și unor abuzuri adică a fost folosită adunarea nelegală de bani, prin vinderea cunoscutelor,,indulgențe papale”. În felul acesta, harul și mântuirea au fost subordonate rațiunii datoriei și răscumpărării.

Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și Dumnezeu
Sfânta Mânăstire Paraklitu Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos - 2010