Dorința de stăpânire este proprie omului după cădere, această dorință a adus depărtarea de Dumnezeu și căderea în mrejele vrăjmașului. Armonia creată de Dumnezeu, echilibrul, pacea și liniștea au fost perturbate de această dorință nebună de a stăpâni. În istoria Vechiului Testament putem găsi nenumărate exemple de cădere datorită acestui păcat. Iată că însuși „poporul ales” schimbă pe Dumnezeu cu Saul și începe șirul lung al căderilor ce au depărtat pe om de Dumnezeu. Iisus Hristos în munte este ispitit de diavol cu dorința de stăpânire ceea ce ne face să înțelegem cât de importantă era această ispitire dacă-i reușea. În ceea ce postăm mai jos vrem să atragem atenția față de acest păcat „legalizat” in biserica apuseană și de care noi trebuie să ne ferim, să înțelegem și să ne ferim cât putem.

Primatul papal de stăpânire și infailibilitatea.
De vreme ce prin ereziile lui Filioque și ale harului creat, Sfântul duh a fost coborât din cinstea Sa și întreaga Dumnezeire Treimică a fost alungată în spațiul inaccesibilului din punct de vedere empiric, iată că un om vine să umple golul care s-a creat. Papa se proclama infailibil si stăpân absolut al Bisericii Universale.

Ca să nu se creadă că primatul papal de stăpânire și infailibilitatea aparține trecutului ,,Bisericii” apusene, vom cita câteva aspecte ale practicii contemporane ale papei menționând extrase din: ,,Constituția Dogmatică despre biserică” (1) a Concilului Vatican II (1965), care este cuprinsă și în actuala lucrare ,,Cateheza Bisericii Catolice”(2):

„Episcopul Romei, cu demintatea sa de reprezentant al lui Hristos și de păstor al întregii Biserici, are stăpânire deplină, supremă și universală în Biserică, pe care o poate folosi oricând voiește”.

,,Nu poate exista Conciliu universal dacă nu seva confirma sau, cel puțin, nu va fi acceptat de urmașul lui Petru”.

,,Infailibilitatea cu care divinul Eliberator a voit să înzestreze biserica Sa o are episcopul Romei... De aceea și hotărârile lui, foarte corecte, sunt considerate irevocabile prin însuși caracterul lor, iar nu prin consimțământul bisericii... Pentru aceasta ele nu mai au nevoie de confirmarea celorlalți, nici nu primesc recurs la un alt organ de judecată”.

Cu aerul stăpânirii infailibile, Papa Paul al VI-lea a proclamat, în 1963, Conciliul Vativan II drept Conciliul (Sinod) ecumenic cu următoarele cuvinte: ,,Eu, așadar, Papa, care cuprind în persoana mea și în sfânta mea demintate toată Biserica, proclam Conciliul acesta drept universal”.
Și a semnat hotărârile Concilului cu formula: ,,Eu PAUL, Episcopul bisericii Catolice”. Dar și fiecare papă, considerându-se pe sine super-episcop, nu semnează ,,Episcopul Romei”, ci ,,Episcopul Bisericii Catolice” (el singur!), (sau simplu, cu numele lui, de pildă: ,,Benedict al XVI-lea)”.

Toți episcopii ,,Bisericii” Apusene, în orice parte a lumii ar fi, nu sunt aleși de către sinodul ,,Bisericii” lor locale, ci sunt aleși de papa și primesc din mâinile lui omoforul, ca dovadă a supunerii lor față de stăpânirea papală.

Papa Ioan Paul al II-lea (+2005) a întrecut pe orice alt conducător politic și religios în numărul de vizite pe care le-a făcut, cu scopul de a se impune în Noua Ordine (Mondială) a Lucrărilor ca un incontestabil conducător religios al planetei. Amintim aici numai de ,,înaintarea” sa fără opreliște în țările ortodoxe și de Întălnirile Panreligioase anuale, pe care le-a stabilit încă din 1986 (la Assisi) și la care se prezenta pe sine ca centrul unificator al tuturor religiilor.

Paponcentrismul ,,Bisericii” Apusene o menține pe aceasta, este adevărat, într-o unitate organică peste hotare naționale și tradițiile locale și, totodată, îi dă certitudinea unei puteri mondiale care poate influența și dirija multe grupări sociale de pe toată planeta. Concomitent, autoritatea papală dă dreptul pontifului roman să fixeze, obiectiv și incontestabil, adevărul ,,bisericii” Apusene, față de care popoarele sunt datoare să arate supunere oarbă.
Aceste elemente atribuie Papismului un caracter despotic. Așadar nu este vorba numai despre o simplă falisificare a caracterului ecclesiologic, ci despre cea mai substanțială și mai jalnică denaturare pe care a cunoscut-o Creștinismul în evoluția sa istorică.

Primatul papal de stăpânire și infailibilitatea nu numai că sunt lipsite de orice legalitate teologică și istorică, ci contravin și logicii simple.
Mai întăi, nu există nici un indiciu istoric că Apostolul Petru a fost primul episcop al Romei. De aceea și în prima mie de ani nici un Sinod Ecumenic nu a legiferat nici o infailibilitate romană sau primat de stăpânire. Biserica păstrează încă din vremurile apostolice sinodalitatea ca element caracteristic al sistemului ei de guvernare. Episcopii care participă la sinoade duc odată cu ei credința și trăirea plinătății bisericești pe care o prezintă. Părerea și votul tuturor episcopilor au aceași putere și hotărârile sinodale se iau prin luminarea Sfântului Duh. În cele din urmă Sfântul duh unește biserica și El o călăuzește ,,la tot adevărul”.

Astfel, infailibilitatea nu apatține unui om, ci întregului Trup al Bisericii și este exprimată prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice. De vreme ce ele devin acceptate de conștiința bisericească, adică de poporul lui Dumnezeu.

Dimpotrivă în papism, sinodalii constituie numai niște corpuri simbolice, conștiința plinătății bisericești este ignorată și papa se situează deasupra bisericii.Dar cum se poate considera papa infailibil, când istoria prezintă nenumărați papi care au comis greșeli tragice, unii chiar au căzut în erezie, cum au fost papa Iulius, care a fost afurisit de Sinodul din Sarcdica (347), papa Honorius, care a fost anatemizat de Sinodul al VI-lea Ecumenic (691) și papa Girgorie al IX-lea, care a întemeiat Inchiziția?

Prin primatul și infailibilitatea papală, ca dogme centrale ale ,,Bisericii apusene, se pecetluiește puternicul ei antropocentrism. Credința în Dumnezeu-Omul este înlocuită cu credința în om. Pe pământ nu există loc pentru Hristos, de vreme ce Îl înlocuiește papa ca unic locțiitor al Lui (Vicarius Christi).
,,Ce absurditate tragică!”, strigă contemporanul Părinte al Bisericii, Sfântul Iustin Popovici. ,,Să se desemneze locțiitor și înlocuitor al Domnului și Dumnezeului Care pretutindeni este!”
Și completează: ,,Dogma despre infailibilitatea papei-om este erezia ereziilor, o răzvrătire fără precedent împotriva lui Hristos Dumnezeul-Om... În istoria neamului omenesc există trei mari căderi: a lui Adam, a lui Iuda și al papei.

Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și Dumnezeu – Sfânta Mânăstire Paraklitu
Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos - 2010