O a doua problemă în teologia romano-catolică este înțelegerea dar și dogmatizarea învățăturii despre energiile necreate a lui Dumnezeu. În secolul XIV a existat un sfânt Grigorie Palama care a avut o dispută puternică cu învățații scolasticii apusene pe tema energiilor necreate. Sfântul Grigorie Palama vorbea din descoperire dumnezeiască, din trăire autentică, se pronunța asupra unor lucruri pe care le-a explicat foarte logic și coerent pe baza unei experiențe proprii dobândite prin practicarea rugăciunii inimii.

Una dintre cele mai mari rătăciri ale Papismului este faptul că identifică esența necreată a lui Dumnezeu cu energiile Sale necreate. Și, mai mult, că atribuie lui Dumnezeu energii create. Dar energii create au numai creaturile. Dumnezeu cel necreat are numai energii necreate.

În Teologia ortodoxă se face distincție între esența necreată a lui Dumnezeu și energiile Sale necreate.

Desigur, cu esența lui Dumnezeu, care nu poate fi înțeleasă cu mintea și care este cu desăvârșire inexprimabilă, credinciosul nu poate intra în comuniune. Poate comunica însă cu energiile Sale dumezești (Harul dumnezeiesc). Dar acestea, precum și esența dumnezeaiscă sunt necreate. Ele sunt altceva decât esența dumnezeiască, dar nu altceva decât Dumnezeirea. Credinciosul, prin pocăință, asceză, rugăciune și prin participarea la Tainele bisericii, intră în comuniune cu energiile dumnezeiești necreate, devine ,,părtaș dumnezeieștii firi”. Adică, prin energiile dumnezeiești necreate și după măsura nevoinței sale duhovnicești, i se curăță inima sa de patimi, i se luminează mintea și se învrednicește să ,,vadă”, într-un chip tainic și de neînțeles, slava dumnezeiască, lumina necreată. Aceasta este tradiția isihastă a Bisericii noastre. Papistașii, dimpotrivă, nu acceptă energiile necreate ale lui Dumnezeu. Cred că Dumnezeu este o esență inaccesibilă care nu comunică personal cu omul. Lucrează în lume, însă nu direct, ci indirect prin energiile create. Pentru ei Harul dumnezeiesc este o mărime creată de Dumnezeu pentru a-l mântui pe om. Creat este de asemenea și harul Tainelor, așa cum creată a fost și lumina taborică a Schimbării la Față a lui Hristos.

Această învățătură are consecințe catastrofale în viața creștinului. Pentru că, dacă dumnezeiescul Har este cu adevărat creat, atunci omul nu poate să ajungă la sfințire și la îndumnezeire. Și aceasta deoarece, foarte simplu, un lucru creat – energia creată (harul) – nu poate slobozi și îndumnezei o altă creație – pe om. De aceea apusenii nu vorbesc despre îndumnezeire ca despre scopul vieții omului, ci despre desăvârșirea morală; că adică suntem datori să devenim niște oameni mai buni, nu însă dumnezei după Har. Prin urmare, Biserica nu poate fi comuniunea care să ajute la îndumnezeire, ci o instituție care dăruiește oamenilor justificare într-un chip legalist și judiciar prin mijlocirea harului creat. Adică, în ultimă analiză, se desființează însuși adevărul bisericii ca o reală comuniune (comunitate) teantropică.

Teologia apuseană, prin refuzul ei de a accepta energiile necreate ale lui Dumnezeu, s-a înstrăinat de Teologia patristică, având ca urmare căderea ei și în alte erezii. Și aceasta pentru că Părinții Bisericii, atunci când teologhiseau, exprimau prin cuvinte omenești experiența pe care o dobândiseră din comuniunea lor cu energiile dumnezeiești ale Sfântului Duh (experierea îndumnezeirii). Adică teologia lor este descoperirea lui Dumnezeu Însuși. Papistașii însă, pentru că nu au posibilitatea comuniunii cu energiile dumnezeiești necreate, teologhisesc având ca fundament gândirea omenească. Adică teologia lor este o ideologie metafizcă omenească care nu are nici o legătură cu adevărul dumnezeiesc.

Schimbarea profundă pe care o aduce în viața Bisericii teoria despre harul creat a preocupat intens Răsăritul ortodox în cinci mari Sinoade ținute în Constantinopol (sec. XIV) . În ele s-a formulat limpede experiența ortodoxă, având ca îndrumător pe arhiepiscopul mărturisitor al Tesalonicului, Sfântul Grigore Palama.

Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și Dumnezeu – Sfânta Mânăstire Paraklitu
Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos - 2010

În sprijinul celor descrise mai sus venim cu câteva lămuriri cu referire la aceste teorii despre energiile necreate:

În jurul mişcării isihaste s-a declanşat, în secolul al XIV-lea, disputa teologică cea mai însemnată a mileniului al doilea în Răsăritul creştin. Aceasta a mai fost numită şi "disputa palamită", după numele Sfântului Grigorie Palama († 13 noiembrie 1359), sau "disputa varlaamită", după numele lui Varlaam din Calabria († 1350). La rândul lor, adepţii celor două tabere erau numiţi, după caz, palamiţi sau varlaamiţi.

Călugărul Varlaam din Calabria era un teolog învăţat care mai înainte de izbucnirea disputei isihaste, în tratativele de unire de la Avignon, din 1339, dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, condusă de papa Benedict al XII-lea (1334-1342), a apărat doctrina ortodoxă.

Totuşi, venind la Constantinopol în 1340, el a condamnat metoda şi doctrina isihastă. Ca şi alţi teologi raţionalişti aflaţi sub influenţa teologiei scolastice apusene, el critica, uneori în termeni batjocoritori şi ironici, diferite aspecte teologice ale mişcării isihaste (Harul necreat, unirea cu Dumnezeu prin energiile necreate etc.), dar şi unele aspecte ale practicii Rugăciunii lui Iisus. Bunăoară, Varlaam parodia şi batjocorea practica unor isihaşti de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul...

El susţinea că lumina care emană din fiinţa sau substanţa lui Dumnezeu nu este necreată, căci în felul acesta s-ar admite în Dumnezeire existenţa a doi dumnezei - esenţa divină, invizibilă, şi energia divină, vizibilă, deci creată -, şi-i acuza pe isihaşti de diteism.

În sprijinul isihaştilor s-a ridicat atunci Sfântul Grigorie Palama, bun cunoscător al practicii isihaste, pe care însuşi a urmat-o, mai întâi pe când era încă în lume, apoi în pustnicie, la Muntele Athos (între anii 1318-1326), iar apoi – între 1326-1331 – într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia.

Atât Sfântul Grigorie cât şi ceilalţi isihaşti învăţau că există deosebire între fiinţa lui Dumnezeu - nevăzută şi inaccesibilă oamenilor – şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană în mod personal din fiinţa divină, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor. Această învăţătură este deosebit de importantă, întrucât fără legătura dintre Dumnezeu şi om prin energiile necreate, "Dumnezeu ar rămâne faţă de oameni într-o splendidă izolare".

El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea. Este deci o deosebire între fiinţa lui Dumnezeu cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor - căci "pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată" (In. 1, 18; I In. 4,12) - şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra cărora revarsă harul Său, puterea Sa, spre a dobândi mântuirea şi îndumnezeirea pâna la "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efeseni 4, 13).

Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei Persoane ale Sfintei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi greci. Prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru, "părtaşii firii celei dumnezeieşti" (II Petru 1, 4), fără ca prin aceasta fiinţa noastră omenească să devină fiinţa lui Dumnezeu, adică fără să devenim coesenţiali cu Dumnezeu, Care rămâne în veşnicie ascuns în esenţa Sa, cunoscută numai de Fiul şi de Duhul Sfânt. "Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să fim îndumnezeiţi" (Sf. Atanasie cel Mare († 373), Cuvânt despre întruparea Logosului, Migne, P.G., XXV, 192 B).

În Apus, Toma d'Aquino († 1274) învăţa că între Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine, care, după el şi teologii latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face imposibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămâne faţă de oameni într-o "splendidă izolare".

Miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie constă în faptul că fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, şi energiile Sale divine nu sunt separate, deşi se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa însăşi a Dumnezeirii, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor.

Poziţia lui Varlaam din Calabria este caracteristică Apusului raţionalist, care menţine distanţa dintre divin şi uman, în timp ce învăţătura Sfântului Grigorie Palama e caracteristică religiozităţii răsăritene, care trăieşte pe deplin sentimentul comuniunii celor două lumi.