Pe zi ce trece se înmulțesc „hristoșii” mincinoșii, se înmulțesc și hulele lor și prozelitismul în rândul oamenilor naivi sau puțin cunoscători ai dreptei credințe. În Biblie stă scris faptul că vor veni „hristoși” mincinoși îmbrăcați în piei de oaie care vor încerca să păcălească pe cei neștiutori. Interesant este de perceput termenul „vor veni” - deci nu sunt dintre cei ce au fost dintru început. Apartenența la Biserica dintru început este un criteriu definitoriu cu privire la categorisirea unei Biserici Adevărate. Am fi curioși să știm cum își pot dovedi această apartenență toate acele „biserici” așa zis creștine care au o istorie de cel mult 500-600 de ani. Avem astăzi în jur de 30.000 de secte care afirmă sus și tare că sunt posesorii adevărului, au dreapta credință și numai în sânul lor omul se poate mântui. Dacă nu au fost dintru început înseamnă că sunt dintre aceia care „vor veni”! După teoriile lor lumea ortodoxa nu s-au mântuit 1500 de ani deoarece se bizuie și pe Sfânta Tradiție alături de Sfânta Scriptură (Biblia), botează copii de mici, s-au închinat la icoane, au cinstit pe Maica Domnului, pe Sfinți și Sfânta Cruce, au preoți, episcopi și diaconi, nu cred in răpire, în împărăția celor 1000 de ani, samd.
Vă prezentăm mai jos câteva repere simple despre Dreapta Credință si sectele:

Dreapta credinţă şi sectele

„Noi sîntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii”.1 Ioan 4:6

Articolul de faţă abordează noţiunile de „sectă” , „erezie” şi „eres”; unele diferenţe dintre dreapta credinţă şi secte; problema existenţei fără întrerupere a dreptei credinţe, adică a învăţăturii lui Hristos şi a Bisericii Sale, precum şi calea despre cum putem afla drepta credinţă revelată oamenilor de Dumnezeu, după învăţătura Sfintei Scripturi.

Numeroasele confesiuni din zilele noastre care se conduc după Sfînta Scriptură îşi atribuie termenul de „dreaptă credinţă”. De exemplu, dacă discutăm cu membrii Organizaţiei „Martorii lui Iehova”, ei susţin că adevărul lăsat de Hristos este la ei, iar celelalte confesiuni sînt secte. La fel se întîmplă dacă discutăm cu membrii confesiunii Adventismul de ziua a şaptea – adevărul este la ei, iar celelalte confesiuni sau biserici sînt secte. Iată aici apare întrebarea care îi frămîntă pe toţi cei care se întîlnesc cu această problemă: „Toţi cunosc că credinţa adevărată una este, precum ne spune şi Scriptura (Efes 4:5), dar: Care anume este credinţa lăsată oamenilor de Hristos şi propovăduită de Apostoli?

Pentru a înainta spre căutarea adevărului este necesar de a da definiţie termenilor „sectă” , „erezie” şi „eres”.

Definiţii:

Sectă – 1) comunitate religioasă, desprinsă de biserica oficială respectivă. (DEX 1998.)

2) Clică, grup de persoane care s-au închis în cercul intereselor lor comune. (DN).

3) În înţelesul religios, sectele sînt comunităţile creştine care s-au despărţit de adevărata Biserică a lui Hristos şi s-au organizat aparte, cu o doctrină, un cult şi o disciplină proprie. (DOGMELE BISERICII CREŞTINE ORTODOXE, 1995, E. B. O. M., Mitropolit Irineu Mihălcescu).

Erezie – doctrină sau credinţă religioasă care ia naştere în sînul unei biserici, abătîndu-se de la dogmele consacrate şi care este condamnată de biserica respectivă. Necredinţă; minciună (rar). (DEX – 98).

Eres – credinţă în forţe miraculoase, supranaturale; concepţie falsă (transformată în deprindere); prejudecată, superstiţie, eroare; rătăcire, păcat. (DEX – 98).

Din definiţiile de mai sus observăm în mod evident că aceşti trei termeni sînt sinonime, precum şi conţinutul lor vorbeşte negativ despre ele.

Termenul „eres” în Sfînta Scriptură

Despre existenţa eresurilor şi a ereticilor se vorbeşte de mai multe ori în Sfînta Scriptură. Apostolul Pavel, în epistola sa către Tit 3:10-11, spune: „De omul eretic, după prima şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osîndit”. Acest verset arată destul de clar că „erezia este păcat”, precum şi comportamentul cu omul eretic trebuie să fie deosebit, după cum ne învaţă Apostolul, iar în altă parte chiar Însuşi Mîntuitorul le porunceşte Apostolilor să se „ferească de aluatul fariseilor şi al saducheilor”, adică de învăţătura lor greşită. Întîlnim acest termen şi la Galateni 5:20, fiind pus în rîndul păcatelor ca un lucru care depărtează pe om de împărăţia lui Dumnezeu. De asemenea, mai există şi alte versete care vorbesc despre existenţa eresurilor pe timpul Mîntuitorului, precum ar fi „eresul fariseilor” (Fapte 15:5), „eresul saducheilor” (Fapte 5:17). O atenţie deosebită trebuie să atragem la faptul că „saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturisesc şi una şi alta” (Fapte 23:8), adică între eresuri neapărat există deosebiri. La fel sînt deosebiri şi între dreapta credinţă şi eresuri, precum ne spune şi Apostolul Pavel la 1 Cor. 11:19: „Trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze (să se facă cunoscuţi) între voi cei încercaţi”. Prin cuvîntul „încercaţi” (creştinii statornici în credinţă) Apostolul ne vorbeşte despre faptul că învăţătura propovăduită de ei se deosebea de celelalte curente religioase, iar Apostolul Ioan concretizează: „Noi sîntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii” (1 Ioan 4:6). Astfel, înţelegem că învăţătura Apostolilor era de la Dumnezeu, iar eresurile de la diavol fiindcă au duh de rătăcire. În unele cazuri, cînd dreapta credinţă a fost considerată ca eres, de exemplu, cazul cînd învăţătura Apostolului Pavel este considerată de către iudeii din Roma ca eres (Fapte 28:22), atunci Apostolul le-a vorbit de dimineaţă pînă seara despre Iisus şi prooroci şi rezultatul a fost că unii din cei ce ascultau au crezut celor spuse, iar alţii nu (Fapte 28:24), adică fiecare a avut liberul arbitru să aleagă de a crede sau nu, dar adevărul rămîne că învăţătura a fost de la Dumnezeu. Alt moment important este fapta Apostolului Pavel, care a dat satanei pe unii eretici ca să nu mai hulească. Aşa erau Alexandru, Imeneu şi Filet, care spuneau că învierea (morţilor) s-a şi petrecut (1 Tim. 1:19-20, 2; Tim. 2:17-18).

Baza eresurilor – Dumnezeu sau oamenii?

Alt adevăr important despre secte (erezii, eresuri) este faptul că ele au la bază unul sau mai mulţi întemeietori (2 Petru 2:1, 1 Tim. 4:1-2, 2 Tim. 2:17-18), pe cînd capul dreptei credinţe este Hristos. Problema constă în faptul că întemeietorul răstălmăceşte (explică greşit) Sfînta Scriptură şi atribuie aceastei răstălmăciri adevărul lui Dumnezeu şi astfel el cade în păcatul ereziei (adică devine eretic sau orb duhovniceşte, precum este scris la Ioan 12:40: „Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor”, şi atrage după sine şi pe alţi oameni, care sînt mai slabi în credinţă şi care nu prea cunosc (sau deloc nu cunosc) Sfînta Scriptură. Aceşti oameni sînt numiţi diferit în Sfînta Scriptură: „prooroci mincinoşi” (Fapte 13:6, 2 Petru 2:1, 1 Ioan 4:1, Apoc. 16:13), „învăţători mincinoşi” (2 Petru 2:1), „fraţi mincinoşi” (2 Cor. 11:26, Gal. 2:4).

Dreapta credinţă la singular

Demn de menţionat este faptul că adevărata credinţă peste tot se menţionează la singular în Sfînta Scriptură şi are diferite titluri: „comoara cea bună.” (2 Tim. 1:14), „buna învăţătură” (1 Tim. 4:6), „dreapta credinţă” (1 Tim. 4:7, 3:16, Tit 1:1), „învăţătura sănătoasă” (Tit 2:1, 1:9). De aici reiese că dreapta credinţă poate fi doar la o singură confesiune care Îl mărturiseşte pe Hristos, şi nicidecum nu poate fi la două sau mai multe confesiuni concomitent, fiindcă această idee se contrazice cu Sfînta Scriptură.

Dreapta credinţă – s-a pierdut sau există?

O mare greşeală răspîndită în zilele noastre este aceea că mulţi oameni cred că învăţătura lăsată oamenilor de Mîntuitorul Iisus Hristos s-a pierdut cu timpul şi de aceea nu mai are importanţă din care confesiune eşti şi crezi în Dumnezeu, cu alte cuvinte, mergi acolo unde te simţi mai bine, căci oricum te rogi la acelaşi Dumnezeu. Însă această greşeală (păcat) este arătată de Apostolul Pavel în a doua epistolă către Timotei 4:3-4, unde spune: „Căci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”. Iată acest verset explică foarte clar această greşeală. Apostolul Petru, în a doua sa epistolă 2:1-2, ne preîntîmpină: „Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpînul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. Dar osînda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează”. Cuvintele Mîntuitorului de la Matei 28:20 „Şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin” ne arată că adevărul va exista pînă la sfîrşit. Cu alte cuvinte, Apostolul Pavel ne spune că unii oameni se vor abate de la adevăr, iar Mîntuitorul Însuşi ne spune că adevărul va exista pînă la „sfîrşitul veacului”. Facem aici o paranteză: expresia „sfîrşitul veacului” trebuie înţeleasă ca sfîrşitul lumii, deoarece, dacă înţelegem doar sfîrşitul primului veac, atunci, apare contrazicere în cuvintele Apostolului Pavel, scrise către Timotei 2:4, unde spune că „Mîntuitorul voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”, adică nu doar cei din primul veac, ci toţi. Astfel, din cuvintele Sfintei Scripturi, deja cunoaştem că ideea despre dispariţia învăţăturii lui Hristos nu este biblică, fiindcă adevărul va exista „în continuu” pînă la a doua venire a Mîntuitorului Iisus Hristos.

Mai există şi alte argumente biblice care adeveresc faptul că învăţătura lăsată de Hristos şi propovăduită de Apostoli va exista pînă la sfîrşitul lumii fără întrerupere. Însuşi Mîntuitorul Iisus Hristos spune la Matei 16:18: „Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”. Din acest verset se înţelege faptul că Mîntuitorul Iisus Hristos a întemeiat o Biserică (şi nicidecum vreo organizaţie precum avem cazul cu „Martorii lui Iehova”) şi că această Biserică nu va fi biruită de diavol, iar dovezile existenţei în continuu, fără întrerupere şi pînă la sfîrşit a Bisericii lui Hristos sînt spuse iarăşi de Iisus Hristos în pilda de la Matei 13:24-30: „Altă pildă le-a pus lor înainte, zicînd: Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămînţă bună în ţarina sa. Dar pe cînd oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grîu şi s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a fîcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Venind slugile stăpînului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămînţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grîul. Lăsaţi să crească împreună şi grîul şi neghina, pînă la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întîi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grîul adunaţi-l în jitniţa mea”. şi tîlcuirea ei (Matei 13:36-43): „Lămureşte-ne nouă pilda cu neghina din ţarină. El, răspunzînd, le-a zis: Cel ce seamănă sămînţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea; sămînţa cea bună sînt fiii împărăţiei; iar neghina sînt fiii celui rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfîrşitul lumii, iar secerătorii sînt îngerii. Şi, după cum se alege neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă”. În această pildă se arată continuitatea fără întrerupere a învăţăturii lui Hristos şi a celei diavoleşti, şi anume prin faptul că în această pildă nu se spune nimic despre întreruperea sau dispariţia învăţăturii lui Hristos fie total sau temporar, adică prin semănarea grîului şi a neghinei (secolul întîi) se ajunge la seceriş (sfîrşitul lumii), unde există şi grîul şi neghina, fapt care vorbeşte despre continuitatea fără întrerupere a învăţăturii lui Hristos şi a învăţăturii diavoleşti pînă la a doua venire a Mîntuitorului.

Într-o altă pildă din Evanghelia de la Ioan 15:1-6 Mîntuitorul spune: „Eu sînt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. Acum voi sînteţi curaţi, pentru cuvîntul pe care vi l-am spus. Rămîne-ţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămîne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămîneţi în Mine. Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele. Cel ce rămîne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămîne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard”. Această pildă ne vorbeşte despre faptul că omul nu poate să aducă roade bune dacă nu este în Hristos, dacă nu urmează învăţăturii lui Hristos.

În continuare vom relata cîteva criterii cu ajutorul cărora vom putea afla care este dreapta credinţa lăsată oamenilor de Dumnezeu.

Cronologia istorică. Acest criteriu este, probabil, cel mai distingător, deoarece bogăţia istorică este unul din cele mai mari argumente al existenţei oricărui lucru. În acest caz, este suficient să aflăm în ce an a apărut oricare confesiune care crede în Hristos şi, dacă ea nu îşi are începutul din secolul întîi, adică de la Hristos, atunci, cu siguranţă, ea nu poate fi dreapta credinţă. Să luăm, de exemplu, organizaţia „Martorii lui Iehova”, care îşi are începutul de la americanul Charles Taze Russel (1852-1916). Este logic că această organizaţie nu este de la Hristos, ci sectă. Un alt exemplu este Adventismul de Ziua a Şaptea, al cărui întemeietor este americanul William Miller (1782-1849), ex-membru al confesiunii Baptiste (apărută prin 1600).

Iată de ce este important să luăm cunoştinţă de istoria oricărei confesiuni care ne apare în cale, pentru a ne asigura dacă ea este de la Hristos sau de la oameni. Unii membri ai diferitor confesiuni susţin că dreapta credinţă poate fi aflată doar cu ajutorul Sfintei Scripturi. Dar această metodă nu dă asigurări că omul va afla dreapta credinţă, fiindcă Sfînta Scriptură poate fi citită de toţi, dar nu există nici o garanţie că cei ce o citesc vor înţelege corect mesajul din Scriptură. Alt moment important este faptul că tîlcuirea ei o pot face doar unii oameni cunoscători ai Sfintei Scripturi, precum avem în Sfînta Scriptură cazul cu famenul (Fapte 8:30-31).

Succesiunea Apostolică. În a cincea carte din Testamentul Nou se descrie cînd, cum şi unde s-a dezvoltat Biserica lui Hristos. Aici vom atrage atenţia anume la expresiile „punerea mînilor cu rugăciune” şi „hirotonire” (a ridica un diacon la treapta de preot; a face pe cineva diacon, arhiereu etc. după canoanele bisericii creştine. DEX – 98). Pentru prima dată această expresie se găseşte la Fapte 6:6, cînd sau ales cei şapte bărbaţi plini de Duh Sfînt şi de înţelepciune şi au fost rînduiţi în treapta de diaconi de către Apostoli prin punerea mînilor cu rugăciune, pentru a sluji la mesele de fiecare zi. La Fapte 14:23 întîlnim expresia „hirotonindu-le preoţi, [...] rugîndu-se cu postiri [...]”. Hirotonirea se făcea prin punerea mînilor cu rugăciune, iar bărbaţii hirotoniţi de către Apostoli deveneau episcopi, preoţi sau diaconi. Prin rînduiala hirotonirii se transmitea un har deosebit cu ajutorul căruia episcopul avea dreptul să hirotonească preoţi şi diaconi (Tit 1:5; Timotei 5:22) Însuşi Timotei a fost hirotonit de către Apostolul Pavel ca episcop (2 Tim. 1:6), fiindcă avea dreptul să hirotonească (să-şi pună mîinile cu rugăciune) preoţi sau diaconi (1 Tim. 5:22). Doar Apostolii şi cei rînduiţi de ei aveau dreptul să lege şi să dezlege păcatele 9Ioan 20:23; Matei 18:18, Fapte 19:18) şi este chiar şi poruncă ca această metodă de transmitere a harului să fie transmisă şi altora: „oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii” (2 Tim. 2:2). Iar Apostolul Ioan îi preîntîmpină pe toţi creştinii că „oricine se abate şi nu rămîne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămîne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl, şi pe Fiul” (2 Ioan 9). Este vorba despre faptul că acel har deosebit care se transmitea prin punerea mîinilor (hirotonirea) Apostolilor asupra episcopilor, preoţilor şi diaconilor trebuia neapărat să aibă legătura de la Apostoli. Şi această responsabilitate o avea doar Biserica lui Hristos, care a păstrat această Taină din generaţie în generaţie, pînă în prezent, numită Succesiunea Apostolică.

Sinodul Apostolic. Aceasta este denumirea obişnuită a adunării Apostolilor, preoţilor şi a întregii Biserici din Ierusalim, care s-a desfăşurat în anul 49-50, fiind descris de Evanghelistul Luca în Faptele Apostolilor 15:1-28. Sinodul a fost determinat să se desfăşoare pentru că unii creştini din Iudeea, iudaizanţi care s-au coborît la Antiohia, învăţau pe fraţi că „Dacă nu vă tăiaţi împrejur, după rînduiala lui Moise, nu puteţi să vă mîntuiţi”. În Antiohia era o puternică Biserică, care avea păgîni creştinaţi de Pavel şi Barnaba; iar cei veniţi din Iudeea se pare că erau iudei creştinaţi, dar care ţineau, cu rigurozitate, ca şi păgînii creştinaţi să primească tăierea împrejur şi să păzească legea mozaică, pe care le socoteau mai presus de Evanghelie şi de harul mîntuitor. „Şi făcîndu-se pentru ei împotrivire şi discuţie multă cu Pavel şi Barnaba”, cei din Antiohia „au rînduit ca Pavel şi Barnaba şi alţi cîţiva dintre ei să se suie la Apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare”.

După cuvîntarea Apostolului Petru, apoi a Apostolului Iacov, toţi Apostolii şi preoţii care au participat la acel sinod au hotărît împreună cu toată Biserica să trimită la Antiohia, împreună cu Pavel şi Barnaba, pe Iuda şi pe Sila, bărbaţi cu vază între fraţi, răspuns prin scrisoare, unde era scris: „Părutu-s-a Duhului Sfînt şi nouă… să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sînge şi de (animale) sugrumate şi de desfrîu”. De asemenea, păgînii care vin la creştinism să nu se taie împrejur, ci să fie primiţi prin ascultarea cuvîntului Evangheliei şi prin credinţă.

Acest sinod constituie începutul şi modelul pentru toate Sinoadele Bisericii creştine care se vor ţine peste timpuri, pentru modul sobornicesc în care Biserica îşi rezolvă problemele.

Acestea sînt doar unele dintre criteriile principale cu ajutorul cărora putem afla dreapta credinţă lăsată oamenilor de Dumnezeu.

Concluzie

Dacă facem o analiză a celor spuse mai sus şi o cercetare a criteriilor care conduc spre dreapta credinţă, neapărat ajungem la Biserica Ortodoxă, care conţine aceste rînduieli lăsate creştinilor de Apostoli şi, respectiv, de Mîntuitorul Iisus Hristos. Acel har prin care se hirotonesc episcopii, preoţii şi diaconii s-a păstrat pînă în prezent, la fel şi problemele care apăreau în Biserica creştină se rezolvau prin hotărîrile Sinoadelor Ecumenice sau Locale, fapt adeverit de istoria Bisericii creştine.

Veaceslav Bodarev