Viața și moartea mea depind de ceilalți, căci, dacă l-am câștigat pe aproapele meu, L-am câștigat pe Dumnezeu...
Sf.Antonie Cel Mare       
Arhiva Catehetica
Iulie 2018 [2] Mai 2018 [1] Aprilie 2018 [3] Martie 2018 [2] Februarie 2018 [2] Ianuarie 2018 [4] Decembrie 2017 [4] Noiembrie 2017 [2] Octombrie 2017 [2] Septembrie 2017 [2] August 2017 [5] Iulie 2017 [2] Iunie 2017 [3] Mai 2017 [2] Aprilie 2017 [2] Martie 2017 [3] Februarie 2017 [2] Ianuarie 2017 [2] Decembrie 2016 [3] Noiembrie 2016 [3] Octombrie 2016 [4] Septembrie 2016 [2] August 2016 [3] Iulie 2016 [5] Iunie 2016 [4] Mai 2016 [4] Aprilie 2016 [5] Martie 2016 [7] Februarie 2016 [6] Ianuarie 2016 [4] Decembrie 2015 [4] Noiembrie 2015 [3] Octombrie 2015 [4] Septembrie 2015 [4] August 2015 [6] Iulie 2015 [5] Iunie 2015 [3] Mai 2015 [2] Aprilie 2015 [3] Martie 2015 [5] Februarie 2015 [2] Ianuarie 2015 [2] Decembrie 2014 [3] Noiembrie 2014 [4] Octombrie 2014 [2] Septembrie 2014 [6] August 2014 [1] Decembrie 2013 [3] Noiembrie 2013 [3] Octombrie 2013 [3] August 2013 [17] Iulie 2013 [53] Iunie 2013 [48] Mai 2013 [52] Aprilie 2013 [42] Martie 2013 [54] Februarie 2013 [69] Ianuarie 2013 [47] Decembrie 2012 [2] Noiembrie 2012 [37] Octombrie 2012 [48] Septembrie 2012 [7] August 2012 [2] Iulie 2012 [25] Iunie 2012 [9] Mai 2012 [49] Aprilie 2012 [16] Februarie 2012 [30] Ianuarie 2012 [54] Decembrie 2011 [53] Noiembrie 2011 [81] Octombrie 2011 [47] Septembrie 2011 [5] August 2011 [34] Iulie 2011 [12] Iunie 2011 [20] Mai 2011 [78] Aprilie 2011 [128] Martie 2011 [23] Februarie 2011 [2] Ianuarie 2011 [5] Decembrie 2010 [4] Noiembrie 2010 [4] Octombrie 2010 [2] Septembrie 2010 [1] Iulie 2010 [2] Martie 2010 [2] Februarie 2010 [6] Ianuarie 2010 [1] Decembrie 2009 [1] Noiembrie 2009 [6] Octombrie 2009 [5] Septembrie 2009 [4] August 2009 [3]
Vindecarea a doi orbi si un mut 2018 - Pr. Cristian Stavriu Vindecarea a doi orbi si un mut 2018 - Pr. Cristian Stavriu (duminică, 15 iulie 2018) - Parohia Afumați I / Vindecarea doi orbi și un mut 2018 / Duminica a șaptea după Rusalii 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. Cristian [...]
Vindecarea slabanogului 2018 - Pr. Cristian Stavriu Vindecarea slabanogului 2018 - Pr. Cristian Stavriu (duminică, 8 iulie 2018) - Parohia Afumați I / Vindecarea slăbănogului 2018 / Duminica a șasea după Rusalii 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. Cristian Stavriu [...]
Duminica Samarinencei 2018 - Pr. Cristian Stavriu Duminica Samarinencei 2018 - Pr. Cristian Stavriu (duminică, 6 mai 2018) - Parohia fumați I / Duminica Samarinencei 2018 / Duminica a cincea după Paști 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. Cristian Stavriu / [...]
Sf. Mare Mucenic Gheorghe 2018 - Pr. Cristian Stavriu Sf. Mare Mucenic Gheorghe 2018 - Pr. Cristian Stavriu (luni, 23 aprilie 2018) - Parohia Afumați I / Sfântul Mare Mucenic Gheorghe 2018 / După Rusalii 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. Cristian Stavriu / [...]
Duminica femeilor mironosite 2018 - Pr. Cristian Stavriu Duminica femeilor mironosite 2018 - Pr. Cristian Stavriu (duminică, 22 aprilie 2018) - Parohia Afumați I / Duminica femeilor mironosițe 2018 / Duminica a doua după Paști 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. Cristian Stavriu [...]
Adoua zi de Pasti 2018 - Pr. Cristian Stavriu Adoua zi de Pasti 2018 - Pr. Cristian Stavriu (luni, 16 aprilie 2018) - Parohia Afumați I / A doua zi de Paști 2018 /Luni a doua zi de Paști 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. Cristian Stavriu / [...]
CUM SA DEVII INVINGATOR? - video-conferinta ortodoxa CUM SA DEVII INVINGATOR? - video-conferinta ortodoxa (vineri, 1 decembrie 2017) - O provocare pentru tineri, pentru generația tânără în mod deosebit dar și pentru cei care încă mai au spirit de învingători. [...]
Buna Vestire 2018 - Pr. Cristian Stavriu Buna Vestire 2018 - Pr. Cristian Stavriu (duminică, 25 martie 2018) - Parohia Afumați I / Buna Vestire 2018 / Duminica a cincea din Post 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. Cristian Stavriu / [...]
Duminica Sf. Cruci 2018 - Pr. Cristian Stavriu Duminica Sf. Cruci 2018 - Pr. Cristian Stavriu (duminică, 11 martie 2018) - Parohia Afumați I / Duminica Sfintei Cruci 2018 / Duminica a treia din Post 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. Cristian Stavriu / [...]
Duminica Ortodoxiei 2018 - Pr. Cristian Stavriu Duminica Ortodoxiei 2018 - Pr. Cristian Stavriu (duminică, 25 februarie 2018) - Parohia Afumați I / Duminica Ortodoxiei 2018 / Duminica intâi din Post 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. Cristian Stavriu / [...]
Infricosata Judecata 2018 - Pr. Cristian Stavriu Infricosata Judecata 2018 - Pr. Cristian Stavriu (duminică, 11 februarie 2018) - Parohia Afumați I / Înfricoșata Judecată 2018 / Duminica a treizeci si patra după Rusalii 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. Cristian [...]
Vamesul si Fariseul 2018 - Pr. Cristian Stavriu Vamesul si Fariseul 2018 - Pr. Cristian Stavriu (duminică, 28 ianuarie 2018) - Parohia Afumați I / Vameșul si Fariseul 2018 / Duminica a treizeci si treia după Rusalii 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. Cristian [...]
Vindecarea celor zece leproși 2018 - Pr. Cristian Stavriu - Parohia Afumați I Vindecarea celor zece leproși 2018 - Pr. Cristian Stavriu - Parohia Afumați I (duminică, 14 ianuarie 2018) - Parohia Afumați I / Vindecarea celor zece leprosi 2018 / Duminica a douazeci si noua după Rusalii 2018 / Predica Ortodoxa /Pr. [...]
Despre Sfanta Scriptura sau Biblia cu IPS Bartolomeu Anania

Biblia OrtodoxaBiblia e Cartea care cuprinde cărţile. Biblia, aşadar, e Biblioteca; Biblioteca prin excelenţă, singură şi singulară în dumnezeiasca ei omenitate. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu; Biblia e însăşi rostirea lui Dumnezeu, anume pentru oameni şi prin oameni. Inspirată de Duhul Sfânt, ea e Cartea devenită cărţi.

Cu omul adamic Creatorul vorbea într`un singur limbaj; omul căzut n`a mai înţeles graiul îngerilor, şi`ntru târziu s`a pomenit Moise că tocmai pe el, bâlbâitul, îl trimite Dumnezeu să le grăiască oamenilor cuvintele Sale.

– Cum o voi face, Doamne, de vreme ce sunt gângav?

– Tu, într`adevăr, eşti, dar Aaron, fratele tău, nu e. Eu îţi voi spune ţie, tu îi vei spune lui, el le va spune oamenilor, şi astfel tu vei fi pentru el ceea ce sunt Eu pentru tine a.

Cuvântul devenise cuvinte, Teologia se făcuse filologie.

A mai trecut o vreme, Moise a mai primit o poruncă:

– Apucă-te şi scrie totul într`o carte! (Ies 17, 14)

Şi el a scris totul într`o carte. De aici, lunga şi dramatica istorie a textului biblic, cu autori sacri sau profani, cu limbi originale sau derivate, cu graiuri uitate sau stâlcite, cu traduceri mai bune sau mai puţin bune, cu copişti atenţi sau osteniţi, cu tomuri, codici şi colecţii vrăfuite, cu studii şi cercetări savante, cu evaluări semantice şi ediţii critice..., totul, în ultimă instanţă, menit să-i redea filologiei transparenţa teologică prin care cuvintele redevin Cuvânt.

Aşa stă Biblia în faţa cititorului: ca o prescură care poate să rămână pâine dospită, poate deveni anafură sau se poate transfigura în Trup euharistic. Trepte de pătrundere, trepte de cunoaştere; trepte de cunoaştere, trepte de iniţiere; trepte de iniţiere, trepte de sfinţenie: „chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaştem astfel“ (2 Co 5, 16)

Prin urmare, cititorule, dacă vei deschide Cartea din simplă curiozitate sau deprindere, spre a-ţi împlini nevoia de a şti, şi dacă ai străbătut-o ca pe un simplu act de cultură, fii sigur că n`o vei uita. Dacă ai zăbovit asupră-i cu un oarecare interes lingvistic, vei fi aflat că în ebraică şi în greaca veche sunt semănate cuvinte, fraze şi denumiri eterogene, împrumutate din culturile cu care autorii biblici s`au învecinat sau din altele pe care nici ei şi nici părinţii lor nu le-au ştiut. Dacă ai citit-o numai ca pe o operă literară, iată că ai gustat într`însa belşug de genuri şi specii, poezie lirică şi epică, istoriografie, legislaţie, imnuri sacre şi sapienţiale, pagini profetice şi apocaliptice, proze scurte şi nuclee de roman, scenarii dramatice şi eseuri filosofice, sentinţe aforistice şi incantaţii prozodice... Dacă ai cercetat-o cu un ochi critic necruţător, vei fi descoperit şi ceea ce, în fapt, căutai: naivităţi, inadvertenţe, lacune, suprapuneri, distorsiuni, interpolări, paralelisme şi multe alte metehne care te vor sminti în măsura în care te vei opri aici.

Dacă, pentru nevoia de a înţelege, o vei cerceta a doua şi a treia oară, mai cu de-amănuntul, cu`ncetineli şi reveniri, dacă-ţi vei pune gândul pe textul din faţă şi pe cele paralele, însemnate alături, atunci cugetul tău va fi în stare să pipăie înţelesurile din spatele cuvintelor, să pătrundă în luminişurile alegorice ale întâmplărilor, să desluşească de ce jertfa lui Avraam, de pildă, s`a petrecut ca fapt istoric la vremea ei (Fc 22, 1-18), dar „şi`n prefigurare“ (Evr 11, 19) pentru vremile din urmă. În acelaşi timp, reliefurile noilor tale lecturi îţi vor deschide calea de acces către întreaga cultură europeană, în tot ce are ea mai înalt şi mai frumos de-a lungul ultimului mileniu.

Dar dacă, pentru nevoia de a cunoaşte, te vei deprinde s`o citeşti nu atât pe dinafară, cât mai ales pe dinlăuntru, dacă sufletul ţi se va aprinde în văpaia celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor, atunci dorul acesta îţi va descoperi că, de vreme ce toate cărţile acestei Cărţi au fost scrise de dragul unui singur personaj, Iisus Hristos, prevestindu-L şi vestindu-L, şi de vreme ce Iisus Hristos a venit în lume de dragul unei singure făpturi, omul, înseamnă că toată Cartea se îndreaptă spre o singură fiinţă, care eşti tu, cititorule. Dacă o ocoleai, ar fi fost să treci pe-alături de propria ta viaţă; dar fiindcă ţi-ai asumat-o, a fost să te descoperi pe tine sieţi. Acum, ajutat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi, la nevoie, de însemnările din josul paginii, vei pătrunde în adevărurile de credinţă şi în sensurile adânci ale Scripturii, adică în lumina lecturii ei duhovniceşti, singura care te ridică deasupra lui a şti şi deasupra lui a înţelege, anume în văzduhul lui a cunoaşte, acolo unde cuvintele redevin Cuvânt şi eternitatea te îmbie la Viaţă; căci „viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“ (In 17, 3)

Odată ajuns aici, nu-ţi mai rămâne decât Bucuria.

Canonul biblic. Biblia, în întregul ei, se alcătuieşte din două mari secţiuni: Vechiul Testament, care cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc de la facerea lumii până spre secolul II î. H.; Noul Testament, care cuprinde viaţa şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, istoria primelor şase decenii ale creştinismului şi istoria mântuirii universale în perspectivă eshatologică.

Totalitatea cărţilor cuprinse în Sfânta Scriptură constituie „canonul“ biblic. Cuvântul vine de la grecescul kanón, care înseamnă „normă“, „regulă“, „principiu director“. Aşadar, o carte canonică este învestită cu autoritate normativă în materie de credinţă; conţinutul ei dogmatic devine obligatoriu. Această asociere între cuvântul „canon“ şi „Sfânta Scriptură“ ca tezaur al credinţei a fost făcută mai întâi de Origen (sec. III d. H.) şi dusă mai departe de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Pe de altă parte, cuvântul „Biblie“ vine de la grecescul biblíon (cu genitivul biblíou), care la început a însemnat „hârtie (sau orice material) de scris“, apoi şi-a generalizat înţelesul de „carte“. Limba latină însă a preluat pluralul substantivului: biblía şi a făcut din el singularul bíblia (cu genitivul bíbliae), mutând şi accentul pe prima silabă. Aceasta s`a întâmplat tot în vremea lui Origen, dar a devenit un bun comun în secolul următor, mai ales de când Sfântul Ioan Gură de Aur a afirmat că „Biblia este o adunare de multe cărţi care, toate la un loc, alcătuiesc una singură“. Să nu se creadă însă că circulaţia acestui cuvânt a început odată cu Origen. Cu nouă secole înainte, profetul Daniel vorbea de „cărţile“ profetice de dinaintea lui (Dn 9, 2), iar în prima carte a Macabeilor se face pomenire de „cărţile cele sfinte“ pe care Israeliţii le aveau în mână şi cu care se mângâiau la vreme de necaz (1 Mac 12, 9).

Paralel cu termenul „Biblie“ a circulat şi acela de „Scripturi“ sau „Scriptură“. Epoca Vechiului Testament cunoştea trei categorii de cărţi sfinte:

„Legea“ (Tora), care desemna „Pentateuhul“ sau Cele cinci Cărţi ale lui Moise; denumirea venea de la Legea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise, prin cele două table, pe muntele Sinai, şi care constituia nucleul întregii opere (Iş 20, 2-17); i se mai spunea „Legea lui Moise“ sau, mai târziu, chiar după numele autorului: „Moise“ (Lc 16, 29);

„Profeţii“, prin care se înţelegeau cărţile profetice;

„Scripturile“, denumire pentru celelalte categorii de scrieri ale Vechiului Testament: istorice, poetice şi sapienţiale.

Cu toate acestea, împărţirea avea un caracter foarte general, una şi aceeaşi referinţă putând trimite la o categorie sau alta; delimitări mai limpezi s`au făcut de-a lungul vremii, pe măsură ce se alcătuia canonul. În Noul Testament, cărţile celui Vechi (care nu s`a numit aşa decât în funcţie de cel Nou) sunt întâlnite sub numele de „Scriptură“ (ex. Lc 4, 21) (deşi citatul e din cartea profetică a lui Isaia), „Scripturile“ (ca în Mt 21, 42) sau „Sfintele Scripturi“ (Rm 1, 2; 2 Tim 3, 15). În timp, cuvintele greceşti gramma şi grafé = „scriere“ au fost preluate de limba latină prin termenul scriptura = „scriere“, dar cu acelaşi înţeles generic ca al lui biblia, ceea ce înseamnă că e corect să se spună: Biblia sau Sfânta Scriptură.

Revenind la canonul biblic, e evident că a învesti sau a nu învesti o carte cu autoritate normativă este un act în parte omenesc, dar el presupune mai întâi existenţa cărţii, respectiv, a cărţilor.

Acestea însă, în foarte multe cazuri, au fost precedate de o literatură orală pe care ele au preluat-o selectiv şi au consemnat-o în genuri distincte sau amestecate. E sigur că Moise, întâiul autor biblic, a relatat evenimentele de dinaintea sa nu numai pe baza unor documente scrise, ci şi pe aceea a unor tradiţii orale, care se transmiteau din generaţie în generaţie. Tot atât de sigur este că evangheliştii (mai ales cei ce n`au fost ucenici direcţi ai Mântuitorului, cum sunt Marcu şi Luca) şi-au alcătuit scrierile preluând istorisirile care circulau prin viu grai. Oralitatea însă presupunea sacralitate, ceea ce făcea ca aceste scrieri să aibă o descendenţă foarte riguroasă, controlată de sentimentul şi certitudinea că ele nu relatează simple fapte omeneşti, ci, dimpotrivă, evenimente pe care Dumnezeu le-a provocat sau în care S`a implicat direct şi personal. Ele erau recitate public în împrejurări solemne şi deseori se constituiau în imnuri liturgice. Aşadar, în momentul în care autorii sacri le consemnau în scris, ele aveau deja învestirea unor texte revelate care se integrau în structura unei scrieri de inspiraţie dumnezeiască. Asistenţa divină acoperea astfel atât fragmentele vechi-orale cât şi pe cele nou-scrise, ceea ce înseamnă că atât Tradiţia care a precedat Scriptura cât şi Scriptura propriu-zisă poartă în ele atributele insuflării supranaturale, a acelei înrâuriri de deasupra care-l făcea pe autor să asculte de chemarea lui Dumnezeu, să selecteze ceea ce era de selectat din predania orală, să-şi redacteze textul în concordanţă cu revelaţia divină – dar şi cu natura propriei sale personalităţi – şi să fie sigur că în tot ceea ce scrie nu greşeşte. Din acest punct de vedere, „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu“ (2 Tim 3, 16), dar termenul de referinţă „toată“ nu a avut întotdeauna acelaşi conţinut. A fost nevoie de secole până când autoritatea rabinică mai întâi şi autoritatea Bisericii mai apoi să decidă care anume din cărţile Vechiului şi Noului Testament poartă în ele atributul inspiraţiei dumnezeieşti şi pot fi incluse în ceea ce se cheamă „canonul biblic“.

La capătul tuturor acestor cerneri şi discerneri s`a putut stabili că Vechiul Testament conţine 39 de cărţi canonice, recunoscute ca atare de către tradiţia iudaică, pe de-o parte, şi de Biserica Ortodoxă, pe de alta. Acestora li se adaugă alte 14 cărţi, pe care ambele tradiţii le consideră doar „bune de citit“, adică ziditoare de suflet, conţinutul lor nefiind obligatoriu pentru actul de credinţă în sine. Numele tuturor cărţilor canonice şi necanonice ale Vechiului Testament se află înscrise în „Cuprinsul“ ediţiei de faţă.

Reţinem însă şi faptul că Biserica Romano-Catolică recunoaşte în Vechiul Testament 56 de cărţi canonice, adică pe cele 39 canonice şi 14 necanonice ale Bisericii Ortodoxe, cărora le adaugă încă 3 titluri. Detaliile acestei probleme rămân, desigur, pe seama specialiştilor, dar se cuvine menţionată nuanţa că teologii romano-catolici le numesc „protocanonice“ pe cele 39, ca primite de la început în canon (sec. IV), şi „deuterocanonice“ pe celelalte, ca acceptate în canon mult mai târziu, prin Conciliul tridentin (sec. XVI).

La rândul lor, protestanţii le recunosc pe cele 39 drept canonice, dar pe cele „bune de citit“ le numesc „apocrife“, denumire sub care ortodocşii cataloghează numai acele scrieri pseudo-biblice pe care Biserica le-a respins constant din structura canonului biblic.

Cât despre Noul Testament, el cuprinde 27 de cărţi canonice, recunoscute ca atare încă din secolul IV (Sinodul local din Laodiceea, anul 360) şi secolul VIII (Sinodul al VII-lea Ecumenic, anul 787) şi rămase astfel în conştiinţa şi practica Bisericilor Ortodoxe şi ale celei Romano-Catolice.

Istoria textului biblic. Dacă admitem că toţi autorii Bibliei au fost teo-logi = „cuvântători de Dumnezeu“, e bine de amintit că, prin rostire, teologia lor a devenit filologie. De aci, anevoiosul nostru drum, prin secole şi milenii, de a străbate straturile filologice spre a ajunge din nou la teologie. Aceasta este munca îndeosebi a teologilor biblişti, cei ce caută, descoperă şi studiază manuscrise, cei ce le alcătuiesc în ediţii critice, cei ce traduc sau revizuiesc, cei ce compară şi comentează. E drumul pe care cititorul obişnuit al Bibliei, cu cartea`n mână pe de-a gata, nu-l cunoaşte.

Dacă Noul Testament nu ridică probleme textuale majore, textul Vechiului Testament, în schimb, e şi astăzi obiectul unor diferenţe de opinii şi opţiuni, conturate de-a lungul timpului şi răspândite pe arii foarte largi, în funcţie mai ales de apartenenţele confesionale. Cu foarte puţine excepţii, cărţile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică, pe durata a douăsprezece secole (se estimează că anul 1250 î. H. este acela în care Moise a primit tablele Legii pe muntele Sinai). Cărţile au fost scrise, desigur, în principal pentru Evrei. Aceştia însă s`au dispersat în timp, marea lor majoritate alcătuind ceea ce se numeşte „diaspora“ (împrăştiere). Fatalmente, cei din diaspora şi-au pierdut limba maternă. Dar nu numai ei; o dată cu întoarcerea din captivitatea babilonică (538 î. H.), nici chiar cei din Palestina nu mai vorbeau ebraica, aceasta fiind înlocuită cu dialectul aramaic (în care a vorbit şi Mântuitorul). Pe de altă parte, vastul imperiu al lui Alexandru cel Mare a inaugurat epoca elenistică, în care greaca devenise limba cultă a oricărui cetăţean.

Aşa se face că în cea de a doua jumătate a secolului III î. H. Ptolemeu al II-lea Filadelful a patronat şi finanţat traducerea Bibliei în limba greacă. Aceasta a fost făcută în oraşul Alexandria de către 72 de învăţaţi evrei, aduşi din Palestina (câte şase de fiecare trib), fapt pentru care noua versiune a fost numită Septuaginta. După tradiţie, cei 72 au lucrat separat, sub asistenţa Duhului Sfânt, versiunile lor dovedindu-se în final identice. Septuaginta a căpătat astfel o mare autoritate, fiind considerată ca al doilea original al Vechiului Testament; deşi Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul Apostol Pavel cunoşteau ebraica, au preferat să citeze din Septuaginta; pe baza ei s`a răspândit creştinismul primelor secole în Asia Mică şi în toată aria Mediteranei. Nu e de mirare deci că Septuaginta a devenit textus receptus (textul revelat) al întregului Răsărit european, definit mai târziu ca Ortodoxie.

Cu peste şase sute de ani mai târziu, în secolul IV, Fericitul Ieronim avea să traducă Biblia în limba latină, pentru creştinătatea occidentală, versiune cunoscută sub numele de Vulgata. Cele mai multe din cărţile Vechiului Testament (începând cu Psalmii) au fost traduse mai întâi după Septuaginta, apoi după Textul Ebraic. Controversată, chiar de la început, de către contemporanii lui Ieronim (printre care şi Fericitul Augustin), Vulgatei i-au trebuit nu mai puţin de douăsprezece secole până să devină textus receptus al Bisericii Catolice, decretată astfel de către Papa Clement al VIII-lea în 1592 şi rămasă ca atare până astăzi.

Ce s`a întâmplat cu Versiunea Ebraică? Ea a continuat să fie citită în sinagogă, dar a rămas mai mult pe seama rabinilor şi a altor învăţaţi, circulaţia ei fiind tot mai restrânsă. A mai intervenit o dificultate: După cum se ştie, alfabetul ebraic era alcătuit numai din consoane. Pentru pronunţarea corectă a unui cuvânt, vocalele erau intercalate de cititorul însuşi, iar aceasta se făcea prin tradiţia orală transmisă de la dascăl la învăţăcel. Cu vremea însă, această tradiţie s`a tot subţiat, aşa încât noile generaţii nu mai erau sigure, de pildă, dacă cuvântul zkhr din Dt 25, 19 trebuie citit zekher = „amintire“, „pomenire“, sau zakhar = „bărbat“. Încă din secolul IV Fericitul Ieronim nota că dacă cele trei consoane dbr se citesc dabar, ele înseamnă „cuvânt“; dar dacă se citesc deber, înseamnă „ciumă“ (Spre exemplificare, asocierea vocalelor cu consoanele crt ar da în limba română variante precum: cart, cartă, carte, curte, ceartă, carat, acaret, cirtă, , cort, (a) certa, curat(ă), cerat(ă), cerut(ă) etc.).

Astfel s`a născut nevoia de a se inventa semnele vocalice care să fie intercalate în sistemul consonantic, operă întreprinsă de către masoreţi (de la ebraicul masora = tradiţie) în secolele VIII-X d. H.; ultima versiune, realizată în jurul anului 900 de către Ben Aşer şi Ben Neftali, a primit aprobarea autorităţilor rabinice şi s`a constituit în ceea ce se cheamă, până astăzi, Textul Masoretic al Vechiului Testament. El stă la baza traducerilor moderne, devenind astfel echivalentul unui textus receptus pentru creştinătatea protestantă. Dar nu numai pentru ea; supusă unor îndelungate şi severe examene critice textuale, Vulgata şi-a pierdut mult din autoritatea iniţială, aşa încât chiar traducătorii catolici, unii din ei foarte valoroşi, s`au întemeiat pe Textul Masoretic.

Desigur, disputa dintre ebraişti şi elenişti nu se va isprăvi niciodată, fiecare tabără având argumente prin care să demonstreze că limba cultivată de ea e mai bogată, mai nuanţată, mai capabilă să exprime Cuvântul lui Dumnezeu. Ca de obicei, adevărul e pe undeva pe la mijloc, dar nu aceasta e problema cea mai importantă, ci aceea a diferenţelor de text. Dacă cele două principale versiuni biblice s`au produs în Răsărit (Septuaginta, în Alexandria Egiptului; Textul Masoretic, în Tiberiada Palestinei), tot aci, în Răsărit, s`au produs şi confruntările, iar acestea s`au consumat în contextul mai larg al confruntărilor dintre iudaism şi creştinism. Creştinii au băgat de seamă că textele masoretice prezintă unele deosebiri, mai ales în textele profeţiilor mesianice, care nu puteau fi puse doar pe seama unor raţiuni filologice. Iată un singur exemplu, extras din Deuteronom 8, 3:

SEPTUAGINTA: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“.

TEXTUL MASORETIC: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu“.

Deşi, aparent, cele două versiuni sunt foarte apropiate şi pot genera exegeze asemănătoare, totuşi e lesne de observat că din Textul Masoretic lipseşte termenul „cuvântul“ (în greceşte rhéma = „cuvânt“ ca mijloc de comunicare, înrudit semantic cu lógos = „cuvânt“ ca raţiune divină şi rostire creatoare). Or, prezenţa acestui termen poate duce mai uşor la suita: rhéma – lógos – Logosul Întrupat – Iisus Hristos, ceea ce înseamnă o exegeză hristologică foarte clară. Acum e cazul să reţinem că textul e folosit de Iisus în dialogul Său cu diavolul (Mt 4, 4) şi că Domnul îl citează după Septuaginta.

E uşor de înţeles, aşadar, de ce creştinii, mai ales cei din Răsărit, au devenit circumspecţi faţă de Versiunea Masoretică, întărindu-şi opţiunea pentru Septuaginta. Dar nu numai ei; încă din secolul IV, după ce Ieronim a început să traducă Vulgata din ebraică, Fericitul Augustin îl suspecta că nu crede în caracterul revelat al Septuagintei. În zilele noastre intervine şi istoria însăşi a textului: faţă de Versiunea Masoretică (începutul secolului X d. H.), Septuaginta (a doua jumătate a secolului III î. H.) e mai veche cu aproape 12 secole; textul Septuagintei a fost stabilit de învăţaţi evrei cu mult înaintea ivirii creştinismului, deci fără putinţa unor partizanate polemice; actualele traduceri occidentale au la bază manuscrise masoretice din secolele VIII-X, pe când cei mai vechi codici ai Septuagintei datează din secolul IV (Vaticanus) şi chiar III (Freer), deci la distanţă de cel puţin o jumătate de mileniu. Dacă s`a constatat că masoreţii, din raţiuni de teologie iudaică, au operat intervenţii deliberate într`o seamă de texte, nu e mai puţin adevărat că diferenţele – mai mult decât notabile – între cele două versiuni se extind pe arii în care orice intenţie polemică este exclusă. Se pare că, în această privinţă, descoperirea (în 1947) şi studierea manuscriselor de la Qumran oferă noutăţi mai mult decât surprinzătoare. Cercetări recente ale unor biblişti occidentali – atât catolici cât şi protestanţi – arată că texte vechitestamentare contemporane cu Versiunea Alexandrină (sec. III î. H.) sunt mult mai apropiate de aceasta decât de cea Masoretică, ceea ce acreditează ideea că Septuaginta a fost tradusă după un original ebraic care s`a pierdut şi pe care masoreţii nu l-au avut sub ochi. Aceasta ar însemna:

Masoreţii sunt mult mai puţin culpabili decât s`a crezut

În fapt, autorii noutestamentari citau nu după textul grecesc al Septuagintei, ci după originalul care stătuse la baza acesteia

Autoritatea Septuagintei reintră în actualitate. De altfel, încă din vechime, autoritatea ei era atestată şi de mediile intelectuale necreştine: în deceniile secolului I d. H., atât filosoful Filon de Alexandria, cât şi istoricul Iosif Flaviu, învăţaţi evrei care cunoşteau bine ebraica, preferau să citeze din Septuaginta, versiune pentru care aveau o preţuire atât de înaltă, încât declarau (mai ales primul) că aceasta este versiunea inspirată a Scripturii.

Ca parte a lumii ortodoxe, poporul român şi-a avut Biblia tradusă tot după Septuaginta. Cităm pe cele mai importante: Biblia lui Şerban, Bucureşti 1688; Biblia de Buzău, 1854-56; Biblia lui Şaguna (Sibiu), 1856-58. Dar tot după Septuaginta a fost tradusă şi Biblia lui Bob (Blaj), 1795, pentru uzul greco-catolicilor. Ultima ediţie din marea filiaţie a apărut la Bucureşti în 1914, singura „ediţie a Sfântului Sinod“.

Marea ruptură s`a produs în 1936, odată cu apariţia Bibliei traduse după Textul Masoretic de către Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu. Această opţiune a fost motivată de Galaction prin trebuinţa ca şi noi, ortodocşii, să avem textul folosit de sectele neoprotestante, spre a le putea combate mai uşor! E de mirare, acum, cu câtă uşurinţă a fost acceptată (sau trecută cu vederea) această motivaţie, deşi patriarhul Nicodim îşi îngăduise, în 1944, un semnal de alarmă. Aşa se face că toate versiunile româneşti ale Vechiului Testament apărute după ediţia Bibliei din 1936 nu sunt decât reluări ale acesteia, cu revizuiri mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin controlate. Timp de opt decenii, Biserica Ortodoxă Română nu a mai avut o versiune vechitestamentară după Septuaginta; e motivul pentru care atât Părintele Dumitru Stăniloae cât şi Părintele Dumitru Fecioru, marii noştri traducători din Sfinţii Părinţi şi din literatura filocalică, au fost nevoiţi să-şi extragă citatele biblice tot din ediţia 1914.

Aceasta însă nu înseamnă că Versiunea Ebraică se cere dispreţuită sau ignorată; dimpotrivă, o redactare corectă a textului biblic e de neconceput fără consultarea şi folosirea ei, atât pentru reliefarea unor nuanţe de limbaj, cât mai ales pentru transcrierea numelor proprii ebraice, atât patronimice cât şi toponimice, nume pe care Septuaginta le redă, în cele mai multe cazuri, prin traducerea înţelesului lor (ex.: „Beer-Şeba“ = „Fântâna-Jurământului“ – Fc 21, 31). E ceea ce facem în lucrarea de faţă. Mai mult, pentru o imagine cât mai completă a mesajului biblic, deosebirile semnificative dintre Septuaginta şi Textul Masoretic sunt menţionate în notele şi comentariile din josul paginii, Versiunea Ebraică fiindu-ne accesibilă prin cele mai bune traduceri occidentale, precum La Bible de Jérusalem (BJ), La Bible traduite par Emile Osty (OSTY), King James Version (KJV) (care însă a folosit şi Septuaginta), Revised Standard Version (RSV), Today`s English Version (TEV), Traduction Oecuménique de la Bible (TOB), dar şi prin ediţiile româneşti din 1936 şi 1938.

În ceea ce priveşte Noul Testament, cele 27 de cărţi ale acestuia au fost scrise în limba greacă, cu excepţia Evangheliei după Matei, care a fost redactată mai întâi în aramaică (versiune care însă nu a ajuns până la noi) şi rescrisă, de către acelaşi autor, în greceşte.

Dată fiind iuţeala cu care se răspândea creştinismul, e lesne de imaginat şi repeziciunea cu care manuscrisele autografe erau copiate în zeci şi sute de exemplare pentru aria, din ce în ce mai largă, a comunităţilor creştine. Aşa se explică faptul că o bună parte din ele au înfruntat secolele şi că până în zilele noastre au ajuns nu mai puţin de 2500 de manuscrise, dintre care 167 cuprind Noul Testament în întregime. Desigur, originalele nu ni s`au păstrat, dar codici precum Sinaiticus (sec. IV), Vaticanus (sec. IV), Alexandrinus (sec. V), Parisiensis (sec. V), Freesianus (secolele IV-V), ca să cităm doar pe cele mai importante, se constituie în tot atâtea mărturii asupra vechimii textelor noutestamentare. De aici, şi imensele posibilităţi ale filologilor biblici de a alcătui ediţii critice tot mai bune şi mai utile, pe care le pun la îndemâna traducătorilor. Evoluţia acestor ediţii, pe de-o parte, şi evoluţia fiecărei limbi naţionale, pe de alta, sunt principalele raţiuni pentru care Biblia se cere tradusă – sau cel puţin revizuită – periodic, spre folosul şi desfătarea cititorilor ei.

Sistemul referenţial. Orientarea în textele Sfintei Scripturi, precum şi citarea acestora se fac cu ajutorul sistemului referenţial, adică al cifrelor care individualizează o anumită porţiune de text şi o pun în legătură cu cele înrudite. Unităţile acestui sistem sunt capitolul şi versetul; cifrele de referinţă se mai numesc şi „trimiteri“.

El a luat naştere în primele patru decenii ale secolului XIII, prin cardinalul Ştefan Langton care, pe la 1205, a început împărţirea textului Vulgatei în capitole; opera sa a fost isprăvită în jurul anului 1240 de către călugărul dominican Hugues de Saint Glef.

Împărţirea în versete a fost făcută de tipograful parizian Robert Ştefan; textul a apărut astfel, pentru prima oară, în ediţia greco-latină din 1551 a Noului Testament, iar pentru a doua oară, în ediţia din 1555 a Bibliei latine integrale.

Cade-se a se reţine însă că versetul (ca şi capitolul, de altfel) e doar o unitate convenţională, iar nu o unitate dogmatică în sine; el nu se constituie într`un univers închis, ci, dimpotrivă, cu foarte multe ferestre către marele univers al Sfintei Scripturi. Adevărata lectură şi dreapta tâlcuire a Bibliei se fac numai prin relaţia text-context, adică citind şi gândind textul (versetul) în funcţie de ceea ce se spune înainte şi după el, ca şi în funcţie de legăturile lui cu texte asemănătoare foarte îndepărtate. Niciodată partea nu poate fi despărţită de întreg. Dacă un savant din zilele noastre, de exemplu, pretindea că opera sa nu poate fi înţeleasă decât dacă e citită integral, cu atât mai mult – şi incomparabil mai mult – Biblia sau Sfânta Scriptură.

Mitropoloit Bartolomeu Anania

Nume *
Email *
Pagina web
Comentariu *
Răspunsuri
vineri, 3 ianuarie 2014 13:37:47
as dori sa imi cumpar si eu Talcuirea Bibliei dupa Mitropolit Bartolomeu Anania. cat m-ar costa? Multumesc anticipat pt raspuns
Top vizionări
Cele mai noi comentarii
Eusebiu Acostandei pe O Rugaciune pentru pace si liniste sufleteasca - staretii de la Optina (joi, 22 martie 2018 23:33:54)
Brădeanu Roxana Florentina pe Rugaciunea femeii purtatoare de prunc (marți, 6 februarie 2018 11:46:28)
Rodica -Shtefania Stan pe Cum trebuie sa ne rugam pentru toată lumea? - rugaciune (luni, 5 februarie 2018 10:35:18)
Rodica -Shtefania Stan pe O Rugaciune Frumoasa (duminică, 4 februarie 2018 22:52:58)
Tabara de iconografie
Tabara de iconografie - Intre 26 iulie si 2 august 2012 (8 zile/ 7 nopti) debuteaza intr-un cadru mirific la Complexul Turistic Plaiul Lisei, la doar 3 km de Sambata de Sus, tabara de iconografie sub indrumarea [...]
Expozitie de icoane pictate pe lemn
Expozitie de icoane pictate pe lemn - O noua expozitie de icoane pictate pe lemn a artistei Ruxandra Lacatus se tine in perioada 29 Martie - 30 Aprilie 2012         [...]
Cursuri gratuite
Cursuri gratuite - In spiritul crestin al acestui portal ortodox, promitem sa angajam parteneriate pentru promovarea initiativelor valoroase duhovniceste si deopotriva cele utile cititorilor nostri, cum ar fi:- cursuri gratuite de creativitate in organizarea de evenimente, cursuri de creativitate in marketing [...]
Orthograffiti
Orthograffiti - OrthoGraffiti este singura revistă de lifestyle orthodox care se adresează tinerilor liceeni, dar nu numai acestora. Are o apariţie lunară (pe timpul anului şcolar deocamdată), 24 pagini, format A4, full color, glossy, un conţinut atractiv, cu materiale diverse, de interes pentru tineri. OrthoGraffiti îmbină teme duhovniceşti cu subiecte de interes general, prezentate însă într-un limbaj accesibil tuturor. Revista OrthoGraffiti a apărut în luna noiembrie 2008, în ziua de prăznuire a Sf. Martin de Tours, despre care şi aveam (întâmplător!?) şi un articol în numărul 1 (pilot). De-a lungul timpului în revista OrthoGraffiti au scris nume cunoscute din publicistica ortodoxă de azi, precum Ieromonahul Savatie Baştovoi, Ierod. Grigorie Benea, Monahia Siluana Vlad, dl. Ciprian Voicilă, dl. Danion Vasile, dl. Octavian Darmanescu, d-na Elena Dulgheru, dl. Costion Nicolescu, dl. Laurenţiu Dumitru – editor-coordonator al publicaţiei. Însă lista colaboratorilor rămâne deschisă.
Optimum Communication
Optimum Communication - Agentie de publicitate specializata in branding, comunicare de marketing si PR. Ofera saptamanal o ora de consultanta gratuita ONG-urilor si asociatiilor non-profit ortodoxe, in vederea imbunatatirii imaginii si randamentului comunicarii.
Blogroll