Sfânta Mânăstire Paraklitu din Sfântul Munte Athos a editat o broșură cu denumirea „Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și dumnezeu” iar aceasta prin grija monahilor de la Schitul Lacu a ajuns și în țara noastră ca supliment la revista Familia Ortodoxă. Broșura este o incursiune în istorie și dezvăluie adevărata față a catolicsmului și a felului în care credința autentică a fost mutilată. Schisma de la 1054 și formarea catolicismului va da naștere mai târziu unui șir de secte și erezii prin nou înființatele culte protestante și neoprotestante - mii și mii de grupări care se bazează pe sola scriptura dar care paradoxal au doctrine diferite. Mai jos avem prezentată nașterea papismului cu toate implicațiile de ordin teologic, bisericesc și politic.

Nașterea papismului
Biserica, în decursul primului mileniu al existenței sale, și-a păstrat unitatea în Răsărit și în apus cu toate tangajele conjuncturale pe care le-au creat ereziile, schismele și feluritele neânțelegeri. Ruperea Creștinătății apusene din trupul Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, așa cum ea s-a definitivat în 1054, a constituit sfârșitul tragic al unor lungi procese de alterare în spațiul Europei Apusene, pe trei planuri strâns legate între ele: a) teologic, b) bisericesc și c) politic.

A.În plan teologic

Germenii diferențierii teologice a Apusului se află în scrierile fericitului Augustin (354 – 430), episcopul Ipponiei din Nordul Africii. Fericitul Augustin a ignorat limba greacă și Părinții greci, pe care s-a sprijinit teologia primelor Sinoade Ecumenice (Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Grigore de Nyssa ș.a.). Influențat de neoplatonism și de principiile Dreptului roman, el a formulat în operele sale teologice unele puncte de vedere străine de trăirea Bisericii din primele veacuri, cum ar fi, de pildă, indentificarea ființei cu energiile în Dumnezeu, purcederea Sfântului Duh și de la Fiul (Filioque) ș.a.

B.În plan bisericesc

Biseica veche accepta, în mod onorific, ca primul în ordine, în relațiile cu ceilalți episcopi, să fie episcopul Romei, de vreme ce orașul acesta era capitala Imperiului Roman. Însă în cadrul instituției sinodale, papa nu a încetat să fie egal cu toți ceilalți episcopi (primus inter pares = primul între egali). Mai târziu, după ce capitala imperiului s-a mutat în Răsărit, Sinodul al IV-lea ecumenic (451) a recunoscut tronului episcopal al Constantinopolului ,,privilegiu de cinste” întocmai cu cel al Romei.

Însă duhul expansionist și centralizator al Vechii Rome i-a influențat pe mulți papi, care nu au întărziat să ia primatul de cinste drept primat de putere și stăpânire, intervenind sub aspect pastoral în alte biserici Locale și pretinzând hegemonia peste toată Biserica. Totuși, în primele veacuri, aceste ambiții de stăpânire ale papilor constituiau abateri incidentale și exprimau de obicei niște slăbiciuni personale.

C.În plan politic

De la sfârșitul secolului al IV-lea, până în secolul al VI-lea, diferite rase germane în stare primitivă (francii, goții, longobarzii, vandalii ș.a) au inundat și au cucerit eparhiile prospere ale Imperiului Roman de Apus, luând în robie populațiile băștinașe și schimbând radical situația social-culturală din zonă.

Coloniștii barbari – între care rolul principal l-au jucat francii -, în încercarea lor de a se civiliza, îmbrățișează Creștinismul, însă îl amestecă cu elemente idolatre. Cu acest fel de creștinism problematic intră și în cler, îndepărtîndu-i treptat pe ierarhii romani de la conducerea bisericească. Acești episcopi franci trăiesc însă ca ,,nobilii” mireni ai epocii lor (conții, ducii ș.a.): dețin funcții lumești, participă la expediții militare, poartă uniforme militare etc. Iată cum descrie Sfântul Bonifatie, în Epistola sa către papa Zaharia, în 741, situația bieseicească din Galia Romană, unde predominau episcopii franci: ,,Credința este călcată în picioare. Timp de opzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat în sinod și nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune episcopale se dau mirenilor iubitori de argint sau clericilor adulteri, care participă la incursiuni militare îmbrăcați cu echipament militar complet, ucigând cu mâinile lor fără deosebire creștinii și idolatri.”

În fața acestui peisaj sumbru, pe care l-a creat invazia barbară, episcopul Romei stă, de obicei, la înălțimea misiunii sale duhovnicești și își asumă rolul de conducător al națiunii pentru protecția romanilor înrobiți. Unii papi, însă, pentru a-și întări tronul lor, au urmat o tactică lumească. Scot în evidență cu emfază autoritatea lor bisericească, prezintă tendințe de supremație și se înconjoară de stăpâniri politice. De pildă, în 754 papa Ștefan II acceptă autonomia politică a Bisericii Romei pe care i-o oferă regele francilor, Pepin cel Scurt. Astfel se întemeiază primul stat papal. Mai târziu, Nicolae II (858-867), primul papă roman francofil, concentrează în persoana sa cea mai înaltă stăpânire bisericească și politică. ,,Nicolae se consideră pe sine împăratul întregii lumi”, mărturiseau contemporanii lui.

În secolul al VIII-lea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), unește cu puterea armelor aproape toate popoarele Europei apusene și se ambiționează să formeze o nouă împărăție, revendicând numele și strălucirea Imperiului Roman de Răsărit. Pentru împlinirea acestui scop organizează sistematic ciocnirea Apusului cu Răsăritul printr-o strategie care cuprinde următoarele două laturi:

1) Lepădarea Ortodoxiei și crearea unui creștinism diferit, care va accentua particularitatea culturală a noii împărății. Acest creștinism franc, pe care îl proiectează consilerii lui Carol cel Mare, se bazează pe formulările teologice ale fericitului Augustin și se exprimă prin noi chipuri și forme ale practicii bisericești: botezul prin stropire, celibatul obligatoriu la clerici, privarea mirenilor de la împărtășirea din Potir, bărbieritul clericilor ș.a.
În cadrul tacticii antiortodoxe, episcopii franci, în anul 794 (Conciliul de la Frankfurt), au condamnat hotărârile Sinodului VII ecumenic (787) pentru închinarea acordată icoanelor, iar în 809 (Conciliul de la Aachen) adaugă Filioque la Sfântul Simbol al Credinței. Aceste două evenimente constituie prima etapă a schimei dintre francii cuceritori și ortodocșii romani.

2) O politică antielenă, deoarece elenismul constituia trupul istoric al Ortodoxiei și un element constitutiv al Imperiului Roman. Francii, dezavantajați cultural, încep să denigreze cultura elenă ca fiind o cultură a înșelăciunii și îi numesc pe eleni, greci, dând acestui vechi nume al lor un conținut batjocoritor (grec=eretic, escroc).

Sub atacul sistematic al francilor, Biserica Romei se luptă să rămână credincioasă tradiției creștine primare și continuității elene, păstrând comuniunea bisericească cu toate Patriarhiile din Răsărit.
Astfel, de pildă, în 816, papa Leon III a lepădat adaosul Filioque și, ca să păstreze Simbolul Credinței neatins de falsificările introduse de franci, a poruncit ca textul autentic al lui să fie scris pe niște plăci de argint, care au fost puse pe pereții Bisericii Sfântului Petru cu inscripția: ,,Pe acestea, eu, Leon, le-am așezat din dragoste și pentru păstrarea Credinței Ortodoxe”.
Mai târziu, reprezentații papei Ioan VIII-lea au participat la Sinodul din Constantinopol (879-880), care pentru Ortodoxie este al VII-lea Sinod Ecumenic, și în care, sub președinția Sfântului Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile francilor referitoare la icoane și la Filioque.

În secolul al X-lea francii intensifică polemica împotriva romanilor ortodocși din Apus, având ca scop să cucerească tronul papal. În cele din urmă, în 1009, ei ocupă Patriarhia Ortodoxă a Romei și-l urcă pr tron pe papa franc Sergiu IV, care adaugă la Simbolul Credinței termenul eretic Filioque.
Patriarhiile Ortodoxe din Răsărit răspund prin ștergerea numelui acestuia din Dipticele Bisericii Ortodoxe și astfel Schisma devine o realitate.

La 16 iulie 1054, conducătorul reprezentanței papale, cardinalul Humbert a așezat pe Sfânta Masă a Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol afurisirea Creștinătății răsăritene.
Prin această faptă, Creștinătatea francă definitiva separarea de Biserica Ortodoxă. Acesta nu a fost începutul, ci confirmarea unei schisme care fusese bine plănuită cu 260 de ani mai înainte la curtea lui Carol cel Mare; a unei schisme care ,,nu s-a făcut între romeii (romanii) apuseni și răsăriteni” (Pr. Prof. Ioannis Romanidis).

Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și Dumnezeu – Sfânta Mânăstire Paraklitu
Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos - 2010