Ca să-i înțelegem pe copii trebuie în primul rând să avem o gândire intuitivă, să anticipăm ceea ce el percepe, să încercăm să ne poziționăm în locul copilului și să vedem cam cum ar sta lucrurile. Cum înțelegem aceasta?

Copilul nu poate intra în lumea noastră. Noi trebuie să intrăm în lumea lui. Copilul vine într-o lume care îi este necunoscută. Noi gândim cu mintea noastră și credem că și copilul știe lucrurile și le înțelege ca noi. Pentru copil totul este diferit. Este ca un astronaut. În cazul astronautului toate sunt calculate până la cel mai mic amănunt. Când merge prima dată pe lună, face un pas și cei de pe pământ îi spun: ,,încă un pas, să vedem ce se întâmplă!” Așa înaintează și copilul în viață. Pretutindeni întâmpină greutăți și chiar poticniri.

Când părinții nu-l ajută să se acomodeze la lumea aceasta, complet nouă pentru el, copilul se neliniștește, se stresează și reacționează în consecință. Fiecare dintre noi are în sine elanul de a trăi, elanul de a exista. Copilul trebuie să-și certifice existența pe lumea aceasta. Este datoria lui.

Noi, vârstnicii, părinți sau dascăli, care venim în contact cu copilul, avem datoria să tolerăm purtările lui greșite și să le acceptăm anticipat.

Înainte de a face copilul o greșeală, să fim pregătiți să acceptăm greșeala pe care o va face.

Rolul nostru nu constă în a învăța pe copil noțiuni abstracte. Cea mai importantă parte a lucrării noastre constă în a-i da toate posibilitățile pentru o bună acomodare în viața socială. Aparținând unei comunități care se lărgește continuu, trecând de la cercul mic familial la școală, apoi în comunitatea unde va lucra, copilul se va găsi succesiv față în față cu probleme diferite, se va confrunta cu încercări pe care trebuie să le depășească, iar noi nu vom fi totdeauna lângă el pentru a-l ajuta să-și rezolve problemele și să depășească greutățile.

Nu vom fi mereu împreună cu el, să-i spunem. ,,Pe aici sau pe dincolo!” Trebuie, prin urmare, să-l ajutăm să se pregătească și să înainteze de așa manieră încât să poată găsi, de fiecare dată când nu suntem cu el, o soluție bună.

Suntem datori, ca din momentul nașterii lui, încet-încet să-i permitem să-și dezvolte trăsăturile care-i sunt necesare pentru dobândirea independenței și autonomiei sale personale în cadrul normelor socirtății, fără să sufere. Purtările lui rele, geșelile lui, defectele lui dovedesc, în fiecare clipă, că are nevoie de noi.

Când copilul face o greșeală în purtarea lui, în acțiunile lui, în loc să ne mâniem, în loc să ne neliniștim și să ne manifestăm necontrolat, trebuie să avem convingerea că are nevoie de noi. Aceste manifestări sunt ca un clopoțel cate ne atrage atenția și ne spue: ,,Tată, mamă, nu m-ai ajutat, nu ți-ai făcut datoria să mă ajuți un pic mai mult!” Nu este un semnal căruia noi să-i răspundem pregătind biciul, ci un semnal pentru a ne pregăti să-i arătăm mai multă iubire, mai multă simpatie și înțelegere, un semnal pentru a-i veni în ajutor.

Simeon Kraiopoulos - Părinți și Copii–Despre Educația Copiilor – Ed. Bizantină 2005