În vremurile noastre celibatul este confundat cu viețuirea în concubinaj. Foarte frecvent lumea nu înțelege ce este defapt celibatul, ce presupune acest mod de viață și cu se transpune în realitate. Pravila Bisericească ne pune înainte câteva repere legate de modul cum înțelege Biserica acest mod de viață și cum ne sfâtuiește să viețuim bineplăcut Domnului:

Celibatul religios este fagăduința de a trăi necăsătorit toată viața, numai cu scopul de a sluji Domnului în toată deplinătatea și nu altfel. Căsătoria, este legea obștească. Celibatul este o excepție care își are temeiul în darul lui Dumnezeu. Nu toți pot primi necăsătoria, ci numai celor ce le este dat" (Matei.19, 1). El este un sfat celor ce se simt în stare să-l împlinească."Cel ce nu este căsătorit, se îngrijește de slujba Domnului, cum să placă mai bine lui Dumnezeu; cine este căsătorit se îngrijește mai mult de lucrurile lumii, cum să placă soției" (I Cor.7, 2,34; I Tim. 5,5). Orice preot este liber să aleagă viața de căsătorie sau feciorie celibatară. Astfel, celibatarul are datoria să-și ceceteze sufletul său dacă poartă în sine acel foc al harului și a unei credințe mai tare decât moartea, dacă are voință de a duce greul singurătății și al gospodăriei personale prin sine însuși, dacă are înclinări de a se ocupa cu rugăciunea, slujba și misiunea bisericească, care să-i ocupe tot timpul, căci astfel se poate înșela. Celibatul este foarte ușor pentru cine îl trăiește cu vrednicie deplină pentru Dumnezeu, după exemplul proorocilor, apostolilor și a sfinților părinți din toate timpurile și, se va bucura de roadele înfrânării și ale faptelor bune. "Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici și urmează Mielul oriunde el merge. Ei au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu si pentru Miel. -(Apoc. 14, 4 și 12-13).

Deoarece, am aflat, că în biserica romanilor s-a rânduit sub forma de canon, ca cei ce vor să se hirotonisească întru diacon sau preot, să declare că nu vor mai avea legături cu soțiile lor, noi urmând vechiul canon al apostolilor și rânduielii firești, voim ca însoțirile cele legale ale sfinților bărbați să aibă tărie și de acum încolo și, să nu se despartă de soțiile lor și nici să se oprească de împreunare cuviincioasă la vreme potrivită". -"Drept aceea, dacă cineva se află vrednic de hirotonie în ipodiacon, diacon sau preot, să nu fie oprit de la promovarea în aceasta treaptă, din pricina că trăiește cu soția sa legitimă, că se va despărți de soția sa legitimă, ca nu cândva prin aceasta măsură să se defaime nunta cea dupa lege și binecuvântată prin prezența lui Iisus căci evanghelicescul glas strigă: Ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă”(Matei 19, 6), iar Apostolul învață: ,,cinstită este nunta și patul nespurcat” (Evrei 13,4) și: ,,Legat ești cu femeia; nu căuta să te desparți” (I Cor. 7, 27)".

Dar știm că părinții care s-au adunat la Cartagina (C.3, 4, 19, 33, 80), purtând grija de viață curată a slujitorilor bisericeșt, au hotărât ca ipodiaconii care se ating de sfintele Taine precum și diaconii și preoții, să se abțină în anumite vremi de soțiile lor. Astfel și noi păstrăm cele orânduite prin apostolii din adâncă vechime și sunt în vigoare știind că tot lucrul își are vremea și mai ales cel al postului și al rugăciunii.

Căci se cuvine ca cei ce se apropie de dumnezeiescul altar, să se înfrâneze întru toate la vreme când slujesc cele sfinte, ca să poată dobândi ceea ce cer ei de la Dumnezeu.

"Deci, dacă va îndrăzni cineva să despartă de legătura și împreunarea cu soțiile cele legitime pe careva dintre cei sfințiți, adică pe preoți, diaconi sau ipodiaconi, lucrând împotriva canoanelor apostolice, să se caterisească. De asemenea, dacă vreun preot sau diacon își va lepăda soția sub motiv de evlavie să se afurisească, iar dacă stăruie în greșeală, să se caterisească”. -VI ec. 13. (Ap. 5, 26,51; VI ec. 3, 12).

Pafnutie era episcopul unei cetați din Tebaida de sus. El era atât de cuvios că făcea minuni. El avea un ochi scos în timpul persecuției... Episcopii, fiind de părere să faca o nouă lege, prin care să hotărască ca episcopii, preoții și diaconii, să se despartă de femeile ce le luaseră de soții când erau laici. Pe când se cerea părerea fiecăruia, Pafnutie se sculă în mijlocul celorlalți episcopi și ridicând glasul zise, că nu trebuie să se pună un jug atât de greu clericilor, ca o prea mare asprime, care ar putea fi vătămătoare, că nu toata lumea e în stare a păzi o înfrânare atât de perfectă; și că femeile lăsate n-ar păzi, poate, castitatea. El numea castitatea, nunta făcută dupa lege, că era de ajuns ca cei ce fuseseră admiși în cler, să nu se mai însoare a doua oara, dupa vechea traditie a bisericii, fără să se oblige ca cei ce se însuraseră ca aici, a-și părăsi femeile. Pafnutie susținu aceasta părere, cu toate că el nu numai că nu fusese niciodata însurat, dar nu avusese vreodată cunoștință cu vreo femeie, fiind crescut din copilărie în mănăstire și făcându-se acolo admirat prin deosebita castitate. Toți episcopii primiră părerea sa. - Socrate, Istoria Dis. I, II.

PRAVILA BISERICEASCA - Ieromonah Nicodim Sachelarie