Uneori facem binele în nădejdea unei recompense, fie pentru iertarea păcatelor, fie pentru că așa spune legea. Însă noi credem că facerea de bine trebuie să fie un lucru firesc, fără nădejdea unei recompense de vreun fel. Pe de altă parte legea trebuie să fie o călăuză către Hristos, călăuză spre felul în care Hristos a tratat fiecare moment al vieții neieșind vreodată din iubirea față de aproapele. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne prezintă acest lucru din perspectiva expereinței sale:
Săturând patru mii de oameni cu șapte pâini, Domnul ,, intrând îndată în corabie cu ucenicii Săi, a venit în părțile Dalmanutei”, ca și cum nu ar fi făcut vreun lucru deosebit. Aceasta este adevărata facere de bine: să făptuiești și iar să făptuiești, fără să iei aminte la faptele tale și să tinzi înainte, uitând mereu cele lăsate în urmă. La oamenii plini de bunătate, acest lucru vine firesc. Așa cum voinicul ridică greutăți mari fără să bage de seamă, iar cel plăpând nu poate să uite nici când a ridicat o greutate mică, cel puternic în bunătate săvârșește tot binele fără să se sforțeze, ca din întâmplare, iar cel sărac în bunătate fără sforțare nu poate să se descurce; își amintește de ea mereu o are în fața ochilor. Inima bună însetează să facă bine și nu este mulțumită până nu face bine pe săturate, așa cum omul nu se satură până ce nu mănâncî îndestul. Când simte omul foamea, își amintește de prânz, iar după ce foamea este astâmpărată, uită de mâncare: cel cu adevărat bun își amintește de fapta bună până ce n-a făcut-o, iar după ce a făcut-o, uită de ea îndată. (Efes. 1, 7-17; Mc. 8, 1-10)

Teofan Zăvorâtul - Tâlcuiri din Sfânta Scriptură (Biblia) pentru fiecare zi din an – (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)