A fi cu adevărat creștin presupune o unire totală cu Hristos și întreaga Sa propovăduire. Părintele Zaharia Zaharou, insuflat de învățătura și trăirea de excepție a părintelui Sofronie Saharov, ne arată spre ce trebuie să tindem cu tot sufletul și cu toată ființa. Pe de altă parte ar putea cineva să fie surprins de îndemnul părintelui de a avea ură de sine. Cred că acest îndemn se referă cu precădere spre a urâ tot ceea ce poate fi păcătos în noi, tot ceea ce ne desparte de Dumnezeu, de buna înțelegere a lucrurilor, de viețuirea autentică în Hristos. Ura de sine ar putea fi înțeleasă pe spusele Sfântului Apostol Pavel: „Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat.
Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc”. (Sf. Ap. Pavel - Ep. Romani, cap.7; v. 14-15).(merită recitit tot capitolul 7)
Prin urmare, unirea duhului omului cu Duhul lui Hristos se întâmplă în adâncul inimii.
Acolo descoperă creștinul că ființarea sa este indisolubil legată de ființarea întregii omeniri și se desfată de harul și energia iubirii lui Hristos care se revarsă peste întreaga lume și peste tot omul.
Iubirea lui Dumnezeu naște în el simțământul că întreaga omenire este partea nedespărțită a ființării lui și înțelege porunca: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!” (Mat.22, 39) în dimensiunea ei ființială.
Prin cuvântul ca el înțelege întreaga comuniune și unitate ontologică a ființării tuturor oamenilor.
Oriunde s-ar afla, el vede lumea în duh și îi trăiește suferința.
Nutrește față de lume aceleași simțăminte ca și Dumnezeu și este însuflețit de aceeași iubire. Se pocăiește și se roagă pentru întreaga lume ca pentru sine însuși.
Chipul smerit al lui Hristos, Care ca un miel a fost adus spre junghiere și, neîmpotrivindu-se celui rău, a pătimit pentru păcatele întregului Adam, face cunoscută inimii credinciosului „dragostea până în sfârșit” (Ioan 13, 1) a Domnului pentru om.
Această dragoste până la sfârșit a lui Hristos se transformă în inima slujitorului ei într-o desăvârșită iubire a urii de sine.
În această stare de ură de sine este deplin încredințat că, dacă Dumnezeu este așa cum ni L-a descoperit Hristos cel răstignit, atunci noi toți și numai noi suntem vinovați de tot răul care umple întreaga istorie a omeniri. Această convingere statornicește inima omului pe calea Domnului, îl dezleagă de toate „cele văzute” și „trecătoare” (2 cor. 4, 18) și îl călăuzește „la tot adevărul” (Ioan 16, 13), la plinătatea iubirii lui Hristos.

Colecția CRINII ȚARINII - Merinde pentru monahi - Arhm. Zaharia Zaharou
Editura Nicodim Caligrafu – Sfânta Mănăstire Putna 2012

Pentru o înțelegere mai bună a acestui articol vă recomandăm citirea celor postate inainte și ptr care aveți aici link-urile in ordinea lor:

1). Care-i calea ce duce la fericire?

2). Calatoria spre cele de jos ne salveaza!

3). ESENTA POCAINTEI SI A LUCRARII DUHOVNICESTI