Arhimandritul Simeon Kraiopoulos încearcă să ne aducă la cunoștința unor adevăruri fără însă să ne sperie. De ce să ne sperie? Pentru că suntem prea iubitori de sine și există riscul să deznădăjduim și să renunțăm la lupta ce ne stă înainte pentru a deveni „mici Hristoși”. Nașterea de sus, a doua naștere duhovnicească produce ca orice naștere mari dureri în sufletul și trupul nostru. Deșertarea sinelui, smerirea, neiubirea de sine, jertfa de sine cât și pentru aproapele sunt lucrări ce provoacă mari dureri „confortului” nostru. Calea spre înviere este precedată de jertfă și răstignire și de aceea creștinul fuge cât se poate de această lucrare mântuitoare și se încălzește cu un „creștinism” de modă nouă, un creștinism catolicizat, părelnic și nelucrător. Dar iată ce ne spune pe scurt și la obiect părintele Simeon:

Hristos nu a venit doar să moară El, ci a spus că împreună  cu El vom muri și noi.
Și după cum a înviat El vom învia și noi.
Ceea ce este Hristos după înviere, aceea  va deveni și omul atunci când se va uni cu Hristos.
Nu este doar un om bun. Creștin înseamnă un mic Hristos.
În cele din urmă, pe fiecare dintre noi Hristos îl face ceea ce este El însuși.
Nu doar ne povățuiește dinafară, El vine înlăuntrul nostru și ne ia în Sine, ne unim cu El și devenim asemenea Lui. Asemenea lui Hristos încă din această viață. Ne vom întregi în viața de dincolo.

Urez aceasta tuturor!

Arh.Simeon Kraiopolous - SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Editura Bizantină 2009