Ce este fericirea? Greu de definit. Fiecare are o idee diferită legată de acest subiect. Dicționarul limbii române definește fericirea ca fiind stare de mare mulțumire sufletească, de bucurie deplină. Cert este că nu există o definiție general valabilă, acceptată de toți.

Fericit este artistul care a apărut pe prima pagină a unei reviste celebre; fericit este un director căruia îi merg foarte bine afacerile; fericită este o femei căreia soțul i-a alimentat cartea de credit. În același timp, fericită este mama a cărei copil s-a însănătoșit, după o săptămână de spitalizare; fericit este cel care descoperă o carte bună; fericită este femeia care a ieșit victorioasă în lupta cu cancerul, bucuroasă că își poate vedea copiii crescând; fericiți sunt cei care știu să ia ce-i mai bun de la viață.

Prin urmare, fiecare se raportează într-o manieră personală asupra vieții, în funcție de educația primită, în funcție de sistemul de valori insușit. Astfel și fericirea dobândește forme diverse. Totuși Domnul cheamă pe toți la mântuire, pentru făgăduința bunătăților ce vor să fie.

Din perspectivă teologică, fericirea îmbracă interpretări mai profunde. Dacă nu am suferi, nu am ști ce înseamnă fericirea. Ne-am aliena dacă am avea numai bucurii. Dumnezeu a creat pe om pentru a-l face părtaș la propria sa fericire. Omul se desăvârșește și cunoaște această fericire, doar atunci când se decide să răspundă chemării la mântuire. Părintele Galeriu spunea că timpul este distanța dintre lansarea ofertei divine și momentul când ne decidem să răspundem acesteia.

Biserica ne învață că fericirea cea adevărată este mai presus de cele lumești. Înlăturând perspectiva mărginită și opacă a fericirii materiale, avem prilejul să descoperim o fericire veșnică. Sfinții Părinți ne încredințează de faptul că fericirea cea adevărată nu trebuie să o căutăm în această viață vremelnică. Avem calendarele pline de sfinți și aceștia constituie dovezi grăitoare că puțină suferință pentru Hristos, petrecerea unei vieți plăcute Domnului, consituie garanția dobândirii fericirii veșnice.

Potrivit Sfântului Antonie cel Mare, în viață suntem ca într-o ospătărie în care unii închiriază paturi, iar alții, neputând avea paturi dorm pe jos. A doua zi toți pleacă, luând cu ei doar ceea ce este al lor. Așa este și cu cei ce vin în viață: și cei ce au trăit cu puține și cei ce au viețuit în slavă și bogație ies din viață ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea și din bogația vieții, fară numai faptele lor, bune sau rele, savârșite de ei in viața lor. Prin urmare, nădejdea bunătăților veșnice ar trebui să ne întărească și mai mult în ideea că viața aceasta nu reprezină o reglare de conturi între noi și oameni ci între noi și Dumnezeu. Așadar trebuie să urmărim cu multă consecvență să ducem o viață plăcută Domnului, în scopul dobândirii mântuirii și fericirii veșnice.

Dupa cum bine a observat şi Preasfinţitul Kallistos Ware, existenţa omenească poate fi comparată cu o carte. Din păcate, majoritatea oamenilor consideră viaţa de pe pământ ca fiind textul real. Ei văd şi viaţa viitoare, dar o privesc ca pe o simplă adăugire, însă atitudinea creştină autentică este inversă. Viaţa prezentă nu este decât prefaţa, introducerea cărţii, iar viaţa viitoare reprezintă istoria principală. Moartea nu constituie concluzia cărtii, ci începutul primului capitol.

Doar având o astfel de perspectiva asupra vieţii, ne aflăm pe calea spre fericire. Să îndrăznim sa păşim pe calea spinoasă a mântuirii, căci aici găsim adevărata fericire şi noi toţi căutăm fericirea, dar o vom găsi numai în Hristos: Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află. (Matei, 6: 13- 14).

Adam și Eva, datorită păcatului neascultării și a dorinței de asemănare cu Dumnezeu, au fost izgoniți din Eden și au pierdut astfel starea inițială de fericire. La întrebarea Domnului Adame unde ești? (Facerea, 3: 9) el răspunde că este gol și că Eva este vinovată că i-a dat să mănânce, recurgând astfel la un transfer de responsabilitate. Dacă Adam ar fi cerut iertare, în marea Sa dragoste, Dumnezeu L-ar fi iertat și deznodământul ar fi fost cu siguranță altul.

Această idee este întărită și mai mult de Cuviosul Teognost. Potrivit lui, noi oamenii nu suntem osândiți și nu ajungem în iad datorită păcatelor. Dumnezeu știe bine că orice om este păcătos. Omul este pedepsit pentru că nu s-a pocăit și nu a mers la Domnul ca să îl vindece. Hristos s-a întrupat și a suferit moarte pe cruce, tocmai pentru a-l salva pe om din legăturile păcatului și a-l împăca cu Dumnezeu.

Ar trebui să învăţam din exemplul copiilor, sa fim perseverenţi, în atingerea scopurilor noastre. Atunci când învaţă să facă primii paşii, de multe ori, copiii cad. Uneori lovitura este uşoară şi se pot ridica repede, spre o nouă încercare. Alteori, căderea determină dureri mai puternice, care lasă cicatrici adânci şi din acest motiv, următoarea încercare se amână. Oricum, ceea ce este important de sesizat este faptul că, în ambele cazuri, copiii îşi găsesc puterea de a se ridica. Asemenea lor, ar trebui să urmărim cu mai multă consecvenţă ridicarea noastră din păcat, spre dobândirea mântuirii şi a vieţii veşnice.

Prin legământul încheiat cu Dumnezeu, Poporul Ales urma să aibă parte de fericire atât timp cât își păstra credința monoteistă și păzea poruncile primite. Întreaga carte a Vechiului Testament prezintă pendularea omului între credință și necredință, dar și marea dragoste a Domnului care mereu s-a arătat milostiv, atunci când Poporul s-a întors la El, cerându-i iertare. Datorită inconsecvenței în credință, a depărtării de Dumnezeu, Poporul ales a pierdut starea de fericire.

În Noul Testament, Mântuitorul Hristos, pedagogul prin excelență, dezvăluie în timpul activității Sale de propovăduire, căile prin care se poate obține Împărăția Cerurilor și implicit fericirirea veșnică, din perspectivă creștină. Astfel El formulează, în predica de pe munte, cele 9 fericiri. Prin fiecare dintre aceste fericiri accentuează mai întâi o virtute, privită ca și condiție a fericirii veșnice și în a doua parte precizează răsplata primită de la Dumnezeu. Spre sfârșitul predicii de pe munte, Mântuitorul conturează și mai bine calea spre dobândirea fericirii, învățându-ne care ar trebui să fie prioritățile noastre în viață: Căutați mai întâi Împărăția Lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă (Matei, 6: 33).

Tema fericirii este una de actualitate și iată că ea a fost abordată și în perioada post- testamentară și post patristică. Ioan Slavici, în nuvela sa Moara cu noroc, abordează această temă a fericirii, prin intermediul personajului întruchipat de soacra lui Ghiță, mama Anei. Bătrâna, fiind plină de înțelepciune și cu o bogată experiență de viață, sfătuiește pe Ghiță să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci nu bogăția ci liniștea colibei îl va face fericit. Perspectiva lui Ghiță asupra fericirii este una limitată și nu vede dincolo de cele vremelnice. Sfârșitul tragic de care are parte Ghiță, este consecința firească a depărtării omului de Dumnezeu și a faptului că a devenit rob bogăției. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta (Matei, 6: 19- 21).

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, ca urmare a petecerii mai bine de 20 de ani în închisorile comuniste, a dobândit o perspectivă aparte asupra fericirii, perspectivă pe care a dezvoltat-o în lucrarea Suferința ca binecuvântare. Experiența de viață l-a determinat să constate faptul că de la un anumit nivel, suferința nu mai produce durere sau ură ci este percepută ca o binecuvântare, ca o stare de fericire. Cu cât suferința e mai mare, cu atât prezența Lui este mai mare în inima noastră. Cel care suferă mult, iartă mult, asemenea Lui Hristos care mult a pătimit și mult a iertat: Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, Şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde (Romani, 5: 3-4).

Oamenii nu gândesc la fel, motiv pentru care, în situații identice ei reacționează diferit, deci și optica asupra fericirii poate fi variată, după cum bine s-a observat. Deși nu am aflat cu certitudine ce este fericirea, măcar am descoperit traseul creionat de cărțile Sfintei Scripturi și perspectiva patristică, în scopul dobândirii fericirii. Aceasta este calea, avem libertatea de a alege binele sau răul.

Articol primit pe formular la categoria „Scrie si Tu” - de Nicoleta Bolea