de Bartolomeu Anania | Vizionări: 4875
Prăznuind pomenirea proorocului Tău Avacum, Doamne, printr-însul Te rugăm, Doamne, mântuieşte sufletele noastre! (troparul Sfântului Prooroc Avacum)
Cel ce ai strigat lumii de la amiază venirea lui Dumnezeu din Fecioară, Avacume de Dumnezeu grăitorule, şi auzirea străjii celei dumnezeieşti cu starea de faţă, de la îngerul purtător de lumină, învierea lui Hristos lumii ai vestit. Pentru aceasta cu veselie strigăm ţie: Bucură-te, frumuseţea cea luminată a proorocilor! (condacul Sfantului Prooroc Avacum)
Sfântul Prooroc Avacum, al optulea din cei Doisprezece Profeţi Mici, era din neamul lui Simeon, și a profețit în jurul anului 650 î.Hr.
Acesta a profeţit distrugerea Templului din Ierusalim, robia babiloniană şi mai apoi întoarcerea celor robiţi din nou la pământurile natale. Pe timpul războiului cu babilonienii, profetul Avacum s-a retras în Arabia, unde a avut loc următoarea minune. În timp ce ducea de mâncare secerătorilor, acesta a fost răpit numaidecât de un înger al Domnului care l-a dus în Babilon la proorocul Daniel ce se afla în închisoare, flămând şi slăbit de puteri. Astfel, mâncarea ce era destinată iniţial secerătorilor a potolit foamea profetului Daniel.
La sfârşitul războiului cu babilonienii, proorocul Avacum s-a întors în ţinutul său natal unde a şi murit la adânci bătrâneţi.
Atât moaştele sale cât şi cele ale proorocului Miheia (prăznuit la 14 august) au fost găsite pe vremea împăratului Teodosie cel Mare (prăznuit la 17 ianuarie).
A patra odă din Canonul cel Mare ("Auzit-am, Doamne, auzul [glasul] Tău şi m-am temut") îşi are originea în cartea proorocului Avacum 3, 2-19.
Prăznuirea lui se face pe 2 decembrie.
Dar iată ce ne spune Părintele Bartolomeu Anania despre:
Cartea Profetului Avacum
Amvakoúm (din care derivă românescul Avacum) este transcrierea grecească a ebraicului Chabacuc (Habacuc), care ar însemna „îmbrăţişare“, dar putea fi şi numele unei flori domestice. Acest nume e cu totul singular în Biblie, iar despre purtătorul lui nu ştim nimic.
Scrierea, de numai trei capitole, e construită cu multă grijă, ca de un cunoscător al artei poetice. Primele două capitole cuprind un dialog între profet şi Dumnezeu; fiecărei plângeri din partea profetului i se răspunde printr-o „vedenie“, care însă nu e o viziune propriu-zisă, ci mai degrabă o comunicare asupra nenorocirilor ce se vor abate asupra Caldeilor, popor păgân, nelegiuit, crud, asupritor, sângeros al cărui nume, de altfel, are o rezonanţă sinistră în conştiinţa fiilor lui Israel.
Partea a treia este un preafrumos imn pe care profetul I-l înalţă Creatorului şi Proniatorului. Unii comentatori au înclinat să creadă că acesta nu ar face parte din opera propriu-zisă, ci ar fi un adaos preluat din imnografia ebraică; cu toate acestea, exegeţii cei mai autorizaţi recunosc integritatea operei, imnul nefiind altceva decât încheierea firească, apoteotică, a primelor două părţi.
De asemenea, se admite că această scriere datează de la sfârşitul secolului al VII-lea î. H., adică din jurul anilor 609-608.
Cartea lui Avacum a avut un puternic ecou în conştiinţa noutestamentară, mai ales prin textul din 2, 4: „Cel drept al Meu din credinţă va trăi“ (sau: „... va fi viu“). Apostolul Pavel îl citează nu mai puţin de trei ori în epistolele sale (Rm 1, 17; Ga 3, 11; Evr 10, 38), în următoarea construcţie teologică: Principalul temei al relaţiei dintre Dumnezeu şi om este credinţa; aceasta, la rândul ei, implică atât încrederea cât şi credincioşia. Pe de-o parte, Dumnezeu îi rămâne credincios omului prin aceea că-|i ţine făgăduinţele pe care i le-a făcut; pe de alta, omul drept are încredere că Dumnezeu Îşi ţine întotdeauna cuvântul dat şi, în consecinţă, Îi rămâne fidel, în ciuda tuturor încercărilor la care poate fi supus.
Acelaşi Pavel, în cuvântarea sa din Antiohia Pisidiei, lansează un avertisment printr'un citat din Avacum (FA 13, 41; Avc 1, 5), spre a-i atenţiona pe cei ce nu sunt dispuşi să dea crezare cuvintelor Domnului.
Opera nu e lipsită nici de un anume dramatism dilematic. Prin revelaţie, profetul e conştient că, în speţă, Caldeii nu sunt altceva decât instrumentul prin care Dumnezeu pedepseşte nelegiuirile lui Israel şi nu numai pe ale lui. Întrebare: De ce Dumnezeu pedepseşte un popor nelegiuit printr'un altul şi mai nelegiuit?
Răspuns: Instrumentul pedepsitor va fi şi el, la rându-i, pedepsit şi nimicit, dar nu pentru că a instrumentat, inconştient, voia lui Dumnezeu, ci pentru că el poartă asupră-i păcatul capital al trufiei (2, 2-5).
Cât despre psalmul din capitolul 3, el a intrat de mult în circuitul imnografic.
Potrivit lui Dionisie din Furna (Erminia picturii bizantine, Sophia, Bucureşti, 2000, pp. 84, 92, 145, 192) , Sf. Prooroc Avacum se zugrăveşte ca un tânăr fără barbă, purtând în mână un înscris care spune:
"Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut de punerile Tale la cale..." (Avacum 3,2); sau, pentru proorocirea Naşterii Domnului, spune: "Dumnezeu vine din Teman (miazăzi) şi Cel Preaînalt din muntele Paran! (cel cu umbra deasă)" (Avacum 3,3).
Sfânta Scriptură - Biblia - Bartolomeu Anania