Calea și evoluția papismului.
Din momentul în care Patriarhia cu scaun de întâietate a Romei s-a rupt de Trupul lui Hristos, s-a lipsit de dumnezeiescul Har, acest fapt având drept consecință descompunerea treptată a ei. Sfântul Nectarie al Pentapolei consemnează în acest sens: ,,Biserica Apuseană a pierdut libertatea ei duhovnicească, și-a pierdut podoaba, s-a zguduit din temeliile, s-a lipsit de bogăția Harului Sfântului Duh, de prezența lui Hristos. În cele din urmă a ajuns un trup mut, fără duh și suflet”. De aceea, în secolele următoare alunecă pe un povârniș denaturant, străin, fără nici o speranță de întoarcere, conducându-l pe omul Apusului la deznădejde, la vid existențial și la impas.

La numai câțiva ani după Schismă, în 1075, papa Grigore al VII-lea scoate în evidență – în renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) – pretențiile scaunului papal pentru stăpânirea absolută a lumii:

,,Biserica Romană a fost întemeiată de Însuși Dumnezeu. Papa este stăpânul absolut al Bisericii Universale. Rânduiește și caterisește episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecumenic. Reprezentații lui sunt mai presus decât episcopii. Numai el folosește însemne împărătești. Principii sunt datori să-i sărute picioarele. El are dreptul să-i destituie pe împărați. Fără aprobarea lui nici o carte nu este valabilă. Hotărârile lui nu pot fi anulate de nimeni; numai el poate anula hotărârile tuturor celorlalți.
Papa nu poate fi judecat de nimeni.
Sfințenia lui este aigurată datorită virtuțile Sfântului Petru. Biserica Romană nu greșește niciodată și nici nu va greși vreodată.”

Cu aceste poziții ale papei Grigore al VII-lea încep luptele dure ale ,,Bisericii” Romei pentru impunerea religioasă, politică și socială a ei asupra poparelor Occidentului (cearta pentru investitură), care durează vreo 200 de ani. În cele din urmă, papa concentreză în mâinile sale orice stăpânire – spirituală, politică, legislativă, juridică. Este prima apariție a totalitarismului în Europa.

În 1905 papa Urban al II-lea, prin lozinca ,,Aceasta o vrea Dumnezeu”, a ridicat întrega Creștinătate apuseană să pornească un ,,război sfânt” împotriva musulmanilor care ocupaseră Locurile Sfinte. Este vorba despre Cruciade, pe care Răsăritul le-a trăit ca pe un coșmar, fiind asemenea incursiunilor barbare (vom citi mai târziu când vom ajunge, la capitolul Crime ale papismului).

În secolele al XII-lea și al XIII-lea ,,Biserica” Latină întemeiază în mănăstirile marilor orașe școli speciale unde se învață teologia scolastică. Teologii scolastici trec cu vederea credința de sus revelată și trăită a Bisericii, se sprijină pe filozofia aristotelică și încearcă să cerceteze tainele lui Dumnezeu cu logica și cugetarea omenească. Iar aceasta are drept rezultat apariția credinței într-un dumnezeu denaturat, închipuit, de care omul Occidentului este chemat să se apropie prin capacitățile sale intelectuale. Drept urmare, credința creștină se transformă dintr-o legătură vie de trăire cu Dumnezeu într-un principiu metafizic abstract, pe care ,,Biserica” stat se angajează să-l îmbrace cu autoritatea ei și să-l protejeze sau chiar să-l impună cu puterea ei. În cele din urmă, prin scolasticism, Occidentul se depărtează pentru totdeauna de autenticitatea vieții bisericești și în civilizația lui domină intelectualismul, raționalismul și individualismul. S-a spus foarte potrivit că ,,Creștinismul apusean nu este Biserica lui Dumnezeu -Cuvântul, ci religia cuvântului rațional” (Pr.Mihail Kardamakis).

În secolul al XIII-lea se formulează de către teologii scolastici principiul potrivit căruia conducerea bisericească este infailibilă. În aceeași epocă (1233), papa Grigorie IX întemeiază instituția Sfintei Inchiziții, pentru persecutarea și neutralizarea organizată a tuturor celor ce se îndoiesc de autoritatea papală. Un mecanism ce răspândește frică și groază se întinde treptat în toată Europa. Totodată, stăpânirea clerului se întărește, în timp ce poporul este ignorat și se afundă în neștiință (clericalism).

Profunda scularizare a ,,Bisericii” Apusene a zdruncinat credința milioanelor de creștini și de aceea s-au creat valuri de împotiviri. Comerțul papei cu indulgențe a dat prilejul ca, în 1517, să erupă ca un vulcan mișcările care cereau schimbarea. Monahul Martin Luther conduce acum o revoltă ce a cuprins nenumărate mulțimi de creștini, care se desprind din ,,Biserica” papală – cunoscuta Reformă. Cei care s-au rupt au fost numiți protestanți. Repede s-au format și alte asemenea grupări protestante. Între papistași și protestanți s-a creat o prăpastie pricinuită de o ură neâmblânzită, cu ciocniri, războaie și crime. În Franța, în înfricoșătoarea Noapte a Sfântului Vartolomeu (23 spre 24 august 1572), papistașii au ucis mii de protestanți. Apogeul războaielor religioase a fost Războiul de 30 de ani (1618 – 1648), care a cutremurat întreaga Europă Apuseană.

În decursul veacurilor, popoarelor Europei au trăit sub masca papismului un creștinism care nu eliberează ființa umană, ci o asuprește și mai mult. De aceea, ele s-au îndreptat foarte repede spre agnosticism și ateism. Renașterea, la început, (secolele al XIV-lea – al XVI-lea) și mai târziu Iluminismul (secolul al XVIII-lea) leapădă ,,dumnezeul” francilor, însă păstrează orientarea antropocentristă a papismului și propovăduiesc autoîndumnezeirea omului. În secolul al XIX-lea se aude limpede de la Nietzsche și de la urmașii lui predica morții lui Dumnezeu: ,,Dumnezeu a murit, credința în Dumnezeul creștin nu mai este credibilă...” Mulți au sesizat foarte corect că toate sistemele ateiste contemporane ale Occidentului – filozofice, sociale, politice – sunt roadele metafizicii scolastice și ale totalitarismului papal.

În ultimele două secole, Roma, în loc să învețe din greșelile trecutului, se întărește și mai mult în poziția ei.

Conciliul Vatican I (1870) impune ca dogmă de credință inviolabilă primatul de stăpânire și infailibilitatea papei. Este vorba despre căderea definitivă a ,,Bisericii” Apusene.
Hristos, singurul Cap infailibil al Bisericii, este izgonit de pe pământ, iar locul Lui îl ocupă pontiful idolatrizat al Romei! La protestul unui cardinal împotiva introducerii acestei dogme neconforme cu tradiția, papa Pius al IX-lea îi răspunde cu proverbialul său cuvânt: ,,Tradiția sunt eu!”. Dintre latinii care nu sunt de acord cu dogmatizarea absolutismului papal, o parte însemnată se desparte și formează. ,,Biserica Veche Catolică”

Conciliul Vatican II (1962 – 1965) cu toate că anunță reînnoire, păstrează infailibilitatea papei și o extinde în toate hotărârile lui. În același timp, același Conciliu îi cheamă pe toți creștinii de orice confesiune la o unitate pancreștină, dar cu centrul la Roma și având drept conducător pe papa (ecumenism papocentric).

La sfârșitul secolului al XX-lea, în sânurile ,,Bisericii” papale izbucnește o nemaipomenită criză de dezorganizare. ,,Așteptam ca după Conciliu (II Vativan) să resară o zi însorită pentru Biserică spune Papa Paul al VI-lea, dar ne-am trezit în cea mai mare furtună”.

Câțiva teologi papistași renumiți își exprimă deschis opoziția lor față de infailibilitatea papală. Mii de clerici, printre care și oameni de bază ai Vaticanului, renunță la preoție, iar mulți dintre ei și la credință. Vocațiile pentru viața monahală și preoțească cunosc o înfricoșătoare scădere. Numai în Belgia, între anii 1995 – 2007, nu a fost hirotonit nici un preot. În facultățile lor de teologie, chiar și în mănăstirile papistașe, introduc meditația transcendentală și psihanaliza pentru a depăși impasurile existențiale pe care le creează rigorismul și celibatul obligatoriu.

Dar și turma papistașă este condusă în chip tragic la decolorare religioasă și cunoaște o înfricoșătoare criză morală. Bisericile papistașe care se închid sau se vând, islamul și religiile orientale care câștigă teren, credințele oculte și satanismul, care își măresc numărul de adepți și multe altele dau mărturie despre poziția dificilă a ,,,Bisericii” Latine. În ultimele decenii se înmulțește numărul apusenilor care caută autenticitatea vieții creștine în Ortodoxie. Interesul pentru Teologia patristică, pentru viața liturgică ortodoxă, pentru monahismul răsăritean, dar și revenirile la Biserica Ortodoxă sunt realități însemnate. Cu toate aceste, mecanismele absolutiste al Vaticanului, nu se văd dispuse să se lepede de trecutul lor.

În 2005 profesorul filo-ortodox Joseph Ratzinger a urcat pe tronul Romei ca papa Benedict al XVI-lea, însuflețind nădejdile tuturor celor care așteptau înnoirea ,,Bisericii” Apusene. Dar curând acțiunile și declarațiile șocante ale noului papă au arătat ruperea de propriile-i convingeri anterioare și neputința sa de a înțelege cerințele vremurilor.
Din păcate, fiecare papă este obligat să urmeze calea ,,infailibilă” a înaintașilor lui și să se conformeze pretențiilor preaputernicei Curii Papale, care de asemenea deține și își impune ,,infailibilitatea” ei.

Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și Dumnezeu – Sfânta Mânăstire Paraklitu
Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos - 2010

Asa am distins din rândurile de mai jos, în plan istoric cum a evoluat și s-a dezvoltat această mare înșelare numită papism deoarece conducătroul acestei biserici se confundă cu autoritatea supremă, cu sfânta Tradiție samd. Nu urmărim să pătăm sau să aducem vreun prejudiciu imaginii acestei biserici dar suntem datori să cunoaștem trecutul și toate faptele istoriei căci "Cei ce nu cunosc istoria sunt condamnaţi să o repete!"