Avem mai jos continuarea articolului „Care-i calea ce duce la fericire” - o frumoasă expunere a părintelui Zaharia Zaharou despre teologia și înțelegerea căii spre mântuire a părintelui Sofronie Zaharov.
Vedem, așadar, cum Calea Domnului este o călătorie spre cele de jos. Ea are ca și lege nestrămutată cuvântul Domnului: „cel ce se smerește pe sine, se va înălța” (Luc. 14, 11).
Prin urmare, Calea Domnului este mai întăi o pogorâre și abia mai apoi o înălțare. Apostolul Pavel afirmă că pogorârea lui Hristos „în părțile cele mai de jos ale pământului” și înălțarea „mai presus de toate cerurile” s-a făcut pricina tuturor darurilor Duhului Sfânt (cf. Ef. 4, 8-10).
Având, așadar, această smerită vedere dumnezeiască a îndoitei căi a Domnului, Părintele Sofronie adeverește că „cei care sunt mânați de Duhul Sfânt nu încetează niciodată să se osândească pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu”.
Ei se pogoară mereu, mânați de dorința de a se micșora pe sine; Îi urmează lui Hristos, străduindu-se să își deșerte sinele de toată înclinația spre mândrie, pentru ca în felul acesta să devină lăcașuri ale Sfintei Treimi.
Părintele Sofronie subliniază, de asemena, că în această călătorie ascetică spre cele de jos, deplinătatea deșertării de sine premerge deplinătății desăvârșirii.
Cu alte cuvinte, bogăția darurilor duhovnicești depinde de adâncimea și de măsura deșertării de sine care ajunge creștinul prin pogorârea la cele de jos.

Colecția CRINII ȚARINII - Merinde pentru monahi - Arhm. Zaharia Zaharou
Editura Nicodim Caligrafu – Sfânta Mănăstire Putna 2012