Adventiști, Milenariști și Sâmbetiști.
Adventismul este o erezie ce se prezintă în multe forme în lume. La noi cei mai răspândiți sunt adventiștii sâmbetiști – așa-ziși ,,de ziua a șaptea” – care sunt însă doar o latură a mișcării adventiste. Chiar și acești sâmbetiști sunt împărțiți și ei în mai multe grupări, din care cele mai cunoscute sunt gruparea clasică născută de Ellen White și gruparea reformistă, apărută după primul război mondial și care ea este pe linia aceleiași femei mincinoase, care a înșeleat nenumărate suflete.

Adventiștii propriu-ziși sunt de fapt milleriștii și celelalte secte similare. Ei se caracterizează printr-o preocupare bolnăvicioasă pentru momentul venirii lui Dumnezeu la sfârșitul veacului, prin eforturile disperate pe care le-au făcut - și mulți le mai fac încă – de a afla ce nu se poate afla, adică data precisă a Judecății. Milleriștii au ,,găsit” - ,,călăuziți” de ex-baptistul Henry Miller – în secolul XIX, că anul adventului – adică al venirii Domnului – ar fi fost întâi 1843, apoi 1844. Ei au așteptat în mod repetat venirea Domnului pe străzi sau pe acoperișuri, în haine albe. Dar fără nici un rost, desigur. Dezamăgirea a fost imensă. Crezând în mod ridicol în astfel de calcule, mulți naivi își vânduseră averile, dându-le fie conducătorilor sectei, fie altora, mai realiști ca ei.
De aceea, multe familii au rămas într-o sărăcie lucie ca urmare a acestei rătăciri. Mulți din cei amăgiți au trecut la diferite culte, alții au înființat diverse secte – ca de exemplu Charles Russel, întemeietorul Iehovismului (1). Alții au mers mai departe pe linia lui Miller. Dintre noi propovăduitori ai ereziilor adventiste unii au înțeles mai devreme, alții mai târziu, că, deși a bate toba pe ideea de sfârșitul lumii e profitabil, e ineficient să stabilești o dată precisă. Ei au rămas astfel, de un secol sau un secol și jumătate, amăgind oamenii generație după generație că în timpul lor va veni sfârșitul lumii și vor vedea cu ochii lor pământești Apocalipsa.

Dintre cei – puțini – care rămăseseră legați de ideile adventiste imediat după eșecul lui Miller, s-a detașat o femeie, Hellen White. Deși este scris în Sfânta Scriptură că femeia în Biserică trebuie să tacă, deși este spus că femeia în Biserică nu are dreptul să învețe pe alții (I Cor.14, 34-37), ea tocmai asta s-a apucat să facă, înființând secta adventistă.
Și nu oricum, ci proclamându-se profetesă!
Există destule contestări – din afara adventismului – la adresa așa-zisului har profetic al lui Hellen White. Există și răspunsuri justificative adventiste. Acestea, deși pornesc de la pretenție de obiectivitate, prezintă însă numai punctul de vedere adventist, fără cea mai mică oprire serioasă asupra celorlalte poziții. Dar, pentru ca orice creștin cu discernământ să înțeleagă care este adevărul, este suficient să amintim două lucruri importante, din Sfânta Scriptură respectiv din viața lui Hellen White.

În primul rând, faptul că în Sfânta Scriptură femeia nu a avut niciodată rolul de călăuză duhovnicească, sau de conducere (indiferent de formă) a Bisericii! (2)

În tot Vechiul Testament, chiar femeile cele mai importante, cele mai vestite, au stat sub pecetea desăvârșită a supunerii față de Sfinții Prooroci și Legea lui Dumnezeu.

Iar cele care au trecut peste această lege, au dus în păcat pe cei care au ascultat de glasul lor! În această ultimă stare au intrat Eva, soția lui Adam, și Mariam, sora lui Moise și Aaron, care au dus pe apropiații lor în mari ispite și căderi atunci când și-au uitat poziția și s-au ridicat mai presus de starea lor (Facerea 3, 1-24; Numeri 12, 1-15).
În schimb, altă femeie, Estera, deși ajunsă regină a marelui Artaxerxe (Estera 2, 17), asculta de înțeleptul Mardoheu întru totul, ca și înainte de a fi regină (Estera 2, 20), și s-a făcut astfel salvare neamului său și lucrătoare a voii lui Dumnezeu (Cartea Estera).

De asemenea, în Noul Testament vedem același lucru. Căci ceea ce în Duhul Sfânt a spus „Iată de acum mă vor ferici toate neamurile căci mi-a făcut mie mărire Cel Puternic”„ (Luca 1, 48-49), Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nicidecum nu și-a luat vreo funcție în Biserică, deși se învrednicise a naște pe Însuși Dumnezeu întrupat! Nici Fiul ei, Care a iubit-o atât de mult încât și pe Cruce i-a purtat de grijă (Ioan 19, 26-27) nu i-a dat vreo funcție văzută sau vreo preoție în Biserică, nici ei și nici unei alte femei. Mai mult, nici în Faptele Apostolilor, nici în Epistolele lor nu găsim vreun exemplu de femeie care să ocupe funcție în Biserică mai mare decât cea de slujitoare (diaconiță). Chiar și de la ficele lui Filip arhidiaconul, de care se spune că prorooceau (Fapte 21, 8-9), nu ni se păstrează nici un cuvânt, iar proorocia despre robirea lui Pavel o face proorocul Agav, trimis de Domnul în casa lui Filip (Fapte 21, 10-11).

Mai mult, în Noul Testament se și vorbește despre rolul femeii în Biserică. Dar aceste cuvinte sunt de așa natură încât trebuie să gândești cel puțin ciudat pentru a te încrede în ,,călăuzirea” lui Hellen White sau a altui personaj feminin de același tip. (Am amintit mai înainte de cuvintele Duhului Sfânt din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, dar cuvinte apropiate se găsesc și la I Petru 3, 1-6, Coloseni 4, 18 etc).

Cu toate acestea și în ciuda faptului că adventiștii pretind că ,,nu admit” sfinții, cinstea pe care o acordă cuvintelor ei și vieții ei este exact genul de venerare fără discernământ pe care îl practică romano-catolicii față de cei pe care îi consideră sfinți. Desigur, cu excepția icoanei, deoarece adventiștii (încă) nu au icoane.(3).Această idolatrizare a așa-zisei profetese Hellen White este foarte importantă pentru mentalitatea adventiștilor sâmbetiști.
Va urma......

Lumina Adevărului – preot Mihai-Andrei Aldea – Editura Christiana – București - 2007

(1) - Și acestuia, ca și celorlați ereziarhi, i se potrivește cuvântul Dumnezeieștilor Scripturi: cârtitori, nemulțumiți cu starea lor, umblând după poftele lor și gura lor grăiește lucruri trufașe, deși, pentru folos, dau unor fețe mare cinste (Iuda 1, 16).

(2) - Desigur, ar fi poate bine să amintim de erezia mult răspândită la anglicani, protestanți, neoprotestanți etc, care dă femeilor funcții pastorale. Dar lăsăm acesta pentu alt prilej.

(3) – Spunem ,,încă nu au icoane” deoarece sectele din România, pentru a amăgi pe credincioșii ortodocși, adoptă tot felul de practici ortodoxe pe care la început le batjocoreau cu nerușinare. Astfel, de exemplu, ei considerau inițial ca ,,un mare păcat” faptul că ortodocșii își numesc lăcașurile de cult biserici și uzau în schimb de termenul ,,casă de rugăciune”. Astăzi, casele de rugăciune sectante și-au schimbat denumirea în ,,biserici”! Nu mai e păcat? Când au mințit? La început sau acum? Sau tot timpul? Și la fel este, de exemplu, cu Sfânta Cruce. Aceia care au avut de-a face cu sectanții în perioada 1990-1997 (și mai înainte) știu bine cât de înverșunați erau toți sectanții, inclusiv adventiștii, contra Crucii. Acum majoritatea o au pe casele lor de rugăciune, zise ,,biserici”! Iar întreb: când au mințit? Atunci, acum sau tot timpul? Mai mult, deși în permanență au respins ideea de icoană sau de imagine religioasă în trecut, acum unii acceptă ,,tablourile religioase” în casele oamenilor și chiar în casele de rugăciune poreclite ,,biserici”! Deși vreme de peste 100 de ani au găsit ,,n” motive pentru a nu scrie ,,Iisus” cu doi de ,,i”, așa cum e firesc în română (venind de la ,,Iehoșua”sau ,,Jesus”...), ci cu un singur ,,i” (,,Isus”), în 2004 apare ,,Viața lui Iisus” (cu doi ,,i”!) De Ellen White chiar la Casa de Editură ,,Viață și sănătate” a adventiștilor. Și iar, aceeași întrebare – la care răspunsul este, credem, clar: când au mințit? Atunci Acum? Ieoviștii – pentru a nu ne limita doar la adventiștii sâmbetiști – au ținut de la înființare și până în 1928 Crăciunul ca ,,sfântă sărbătoare creștină”; din acel an declară ,,praznic păgânesc”, ba chiar ,,satanic”, ,,interzis credincioșilor” și ,,dovadă a pierzării”. Oare când au mințit? Înainte, când îl sărbătoreau cu mare fast sau după aceea, când au început să-l facă în fel și chip? Tot iehoviștii aveau, până în octombrie 1931, ca cel mai înalt însemn ,,cruce și coroană” (apărea pe frontispiciul ,,Turnului de veghere”, revista lor fundamentală și era purtat cu mândrie de ,,servii” sectei); după aceea, anunță că Hristos nu a fost răstignit pe o cruce ci... pe un stâlp. În România, aceeași iehoviști, declarau într-o broșură apărută prin 1922 că numele de creștini, ,,apare la 300 de ani după Hristos”, dezicându-se de el, pentru ca, după câțiva ani, să se declare în aceeași broșură, doar puțin ,,corectată”, cei mai adevărați...creștini. Iar și ia aceeași întrebare: când au mințit? Înainte? După aceea? Tot timpul.