Vă recomandăm din tot sufletul și cu toată încrederea revista de spiritualitate creștină, Familia Ortodoxă. Lunar vom face cunoscut cititorilor noștri apariția noului număr și vom posta imagini care să exemplifice conținutul ei. Merită din plin să vă abonați la această revistă deoarece are un cuprins extraordinar de complex și de interesant pentru orice suflet.
Ajunși la numărul 48, de mai bine de 3 ani, revista Familia Ortodoxă publică lunar:

• Cuvinte dătătoare de nădejde ale sfinţilor din vremea noastră;
• Şcoala părinţilor – un îndreptar în viaţa de familie şi creşterea copiilor;
• Sănătatea omului contemporan: cauzele bolilor, experimente medicale, mituri şi falsuri promovate drept ştiinţă etc.;
• Evoluţiile majore din economia şi politica globală, precum şi legislaţiile şi valorile anti-creştine cu implicaţii semnificative pentru viaţa noastră;
• Modele de instituţii ortodoxe  în care copiii noştri pot fi păziţi de propaganda întinătoare a culturii desfrânării şi violenţei;
• Crâmpeie din viaţa unor oameni care şi-au recăpătat sănătatea sufletească şi trupească cu ajutorul lui Dumnezeu;
• Convertiri la Ortodoxie;
• Minuni contemporane;
• Cuvinte ale duhovnicilor;
• Evenimentele şi tendinţele actuale din Biserică;
• Dialoguri cu cititorii;
• O retrospectivă creştină a evenimentelor lumii contemporane care au relevanţă pentru viaţa noastră.

Din paginile revistei:

Suntem importanţi pentru că ne iubeşte Dumnezeu

Întreaga istorie a omenirii, de la crearea sa şi până astăzi, nu este altceva decât o poveste de dragoste. Nu numai atât, dar şi istoria vieţii unui om, a oricărui om, este tot o poveste de dragoste. Şi asta de la conceperea sa şi până la moarte. În pântecele maicii sale, copilul simte dacă este iubit, dacă este ocrotit şi aşteptat cu nerăbdare – sau, dimpotrivă, simte dacă strică socotelile cuiva şi suferă. Uneori, o astfel de suferinţă poate fi atât de mare, încât întreaga viaţă îi va fi marcată de o táră psihologică sau trupească, fără ca nimeni să înţeleagă de unde vine aceasta. În adevăr, este drama unei poveşti de dragoste neîmpărtăşite de simţirile unei mame care nu-şi doreşte copilul, sau ale unui tată care nu ştie cum să scape de el.

Mihai Cristea

Ion Ilioiu: „Intrasem în luptă aproape un copil şi mă întorceam din adâncul iadului“

Când l-am revăzut după o perioadă mai lungă, am fost avertizată înainte de a-i trece pragul: „Nu mai prea vede şi nici aude. Nu mai comunică… Parcă s-a întors la programul din închisoare: se roagă şi stă în tăcere…”. Ana Ilioiu rememora suferinţele din puşcărie ale soţului. Fostul deţinut ne ignora senin, dintr-un colţ de canapea al bucătăriei modeste de bloc. Pe muşamaua roasă de pe masă – pâine cu margarină şi câteva murături învechite. Ion Ilioiu privea peste noi, clipea rar. Când am pomenit numele colegilor de luptă, un zâmbet i-a fluturat peste chip: „Andrei Haşu… Ghiţă Haşu… băieţii…”. „Ne auziţi? Vă amintiţi de cei din munţi?”, am întrebat. Mi-a găsit mâna şi a strâns ferm: „Sigur, îmi amintesc”. Am povestit despre fotografiile înrămate de pe pereţi, iar în final am îndrăznit să întreb dacă îi pot face o poză. S-a îndreptat de umeri şi a zâmbit. Bliţul era greu de suportat, pentru că reflectoarele Securităţii îi distruseseră vederea.

Ioana Haşu

Adolescenţii şi hărţuirea sexuală

Una din consecinţele nedorite ale culturii contemporane hiper-sexualizate este problema hărţuirii sexuale. În România, legea defineşte un comportament ca fiind „hărţuire sexuală” doar în cazul în care acesta se petrece la locul de muncă şi un superior îşi retrogradează, umileşte sau, dimpotrivă, îi promite angajatului că-l avansează în schimbul unor servicii de natură sexuală. Însă hărţuirea sexuală este un comportament cu implicaţii mai largi şi mai adânci decât atât. Psihologic, ea poate fi definită ca acea atenţie nedorită, de natură sexuală, exprimată prin comportamente verbale sau fizice.

Psiholog Irina Constantinescu

Cum iubeşte „Cetăţeanul Google”sau lecţie despre Dragoste

Dacă nu mă înşel, generaţia care acum se confruntă cu marea provocare a creşterii adolescenţilor este tocmai generaţia cu „cheia de gât” – acei foşti copii ai celor care munceau în câte două sau trei schimburi în uzinele uriaşe, coloşii „Epocii de Aur”, care le înghiţeau sistematic viaţa, visele şi nădejdea. Copii care au fost lipsiţi de prezenţa constantă a mamelor în viaţa lor, şi care fie au fost crescuţi de bunici, fie de educatoarele din creşe şi cămine cu program prelungit.

Cât de dăunătoare este dispariţia mamei din viaţa copiilor am dezbătut pe larg în alte articole şi, prin urmare, nu este nevoie să reluăm în cel de faţă. De asemenea, cât de bine înlocuieşte indiferenţa şi grija rutinată a îngrijitoarelor din creşe dragostea lucrătoare a mamei este evident. Tot astfel cum evident este modul nefast în care apartenenţa copiilor la un grup de vârstă la fel de sărac în experienţa cea bună şi constructivă influenţează construirea propriilor modele şi idealuri existenţiale.

Alina Miric

Cea mai frumoasă zi din viaţa mea

Au fost trei zile… ca-n poveste! Povestea de iubire dintre mine şi Dumnezeu… Îndrăznesc prea mult, oare, spunând asta? Teama de a nu greşi îmi spune că se poate să fiu prea îndrăzneaţă, dar ceva din mine mă îmboldeşte să spun totuşi că da, este adevărat, între mine şi Dumnezeu se desfăşoară o poveste de iubire… Doamne, să mă ajuţi să Te iubesc şi să mă las iubită de Tine!
Eram adolescentă, rebelă, neascultătoare, veselă, plină de viaţă şi în căutarea Adevărului Absolut. Firea mea iscoditoare şi justiţiară mă făcea să spun şi, mai ales, să gândesc adesea că mă voi opri numai la Adevărul Absolut, oriunde ar fi el.

Ileana Godeş

Dragostea de ţară. Realitatea dincolo de mit

Într-o epocă a nihilismului manifest şi a ideologiilor transnaţionale, dragostea de ţară pare condamnată la pieire. Este echivalată unei emoţii tipice mulţimilor manipulate prin ideologie, propagandă, mitologie naţionalistă, reductibilă la pulsiunile tribale şi foarte uşor de transformat în psihoză colectivă.

În acest sens, se presupune că, cu cât am fi mai raţionali, mai autonomi, cu atât am fi mai puţin asimilabili acestor „psihoze” colective. Cu cât am avea mai puţină dragoste de ţară, cu atât mai mult am fi „noi înşine”, indivizi „liberi şi independenţi”, mai aproape de ceea ce, chipurile, s-ar presupune că ar trebui să fim…

Ioan Bucur

„În plin război am văzut minunea”

Se lăsau umbrele serii. În gara unde trebuia să sosească fără întârziere se mai află cu sine şi alţi câţiva tovarăşi care mergeau spre aceeaşi ţintă… marele necunoscut al stepelor ruseşti. Pe drum s-au cunoscut de aproape, spunându-şi unii altora păsurile şi înfrăţindu-se ca şi când ar fi fost împreună de când lumea şi pământul. Până într-un târziu aţipiră şi nu s-au mai trezit decât atunci când şeful de tren îi întrebă pe fiecare unde coboară. Era zi albă de-a binelea. Buimac, îşi prinse acum cu grijă nasturii de la veston şi se aliniară într-o desăvârşită cadenţă, în drumul spre unitatea de front.

Prof. Emanoil Sterescu