Vă recomandăm din tot sufletul și cu toată încrederea revista de spiritualitate ortodoxă Familia Ortodoxă. Lunar vă vom face cunoscut apariția noului număr și vom posta imagini care să exemplifice conținutul ei. Merită din plin să vă abonați la această revistă deoarece are un cuprins extraordinar de complex și de interesant pentru orice suflet.
Ajunși la numărul 44, de mai bine de 3 ani, revista Familia Ortodoxă publică lunar:

• Cuvinte dătătoare de nădejde ale sfinţilor din vremea noastră;
• Şcoala părinţilor – un îndreptar în viaţa de familie şi creşterea copiilor;
• Sănătatea omului contemporan: cauzele bolilor, experimente medicale, mituri şi falsuri promovate drept ştiinţă etc.;
• Evoluţiile majore din economia şi politica globală, precum şi legislaţiile şi valorile anti-creştine cu implicaţii semnificative pentru viaţa noastră;
• Modele de instituţii ortodoxe  în care copiii noştri pot fi păziţi de propaganda întinătoare a culturii desfrânării şi violenţei;
• Crâmpeie din viaţa unor oameni care şi-au recăpătat sănătatea sufletească şi trupească cu ajutorul lui Dumnezeu;
• Convertiri la Ortodoxie;
• Minuni contemporane;
• Cuvinte ale duhovnicilor;
• Evenimentele şi tendinţele actuale din Biserică;
• Dialoguri cu cititorii;
• O retrospectivă creştină a evenimentelor lumii contemporane care au relevanţă pentru viaţa noastră.

Seceta sufletească

Chip al pustiului interior care cucereşte într-o măsură tot mai mare sufletul omului contemporan, anul acesta seceta a lovit şi România. Aşa a îngăduit bunul Dumnezeu, precum în vremea Prorocului Ilie, ca să înţelegem că nu de la oameni ne vine scăparea. Aceasta o spunem pentru că şi America, ţară la care mulţi îşi aţintesc privirile ca la un dumnezeu, s-a confruntat cu cea mai mare secetă din ultimii 50 de ani.

Pământurile arse și însetate de apă exprimă sufletul recentului cetățean „mondial”, pustiit de credința și încrederea în Dumnezeul cel Viu. Pierduţi într-o lume de maşini şi calculatoare, imagini şi ideologii, chiar şi românii – din vechime, popor dreptcredincios – au devenit insensibili la durerea aproapelui. Parcă tot mai mult se închid drumurile care ne duc până la cel de lângă noi. Lipseşte dragostea. Invidia şi ura, răzbunarea şi beţia, hoţia şi desfrânarea, avortul şi multe alte patimi şi păcate strigătoare la cer ne-au făcut, în numai câţiva ani, de nerecunoscut: mai răi decât păgânii. Şi poate cel mai îngrijorător este faptul că am devenit nepăsători față de cel mai mare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu: dreapta credință. Aceasta să fie, oare, cauza pentru care Tatăl ceresc nu mai revarsă cu îmbelșugare ploile harului peste neamul nostru?

Ieromonah Teofan (Popescu)

Părintele Sofian– 10 ani de la săvârşirea iconarului de suflete de la Antim

Deşi Dumnezeu a îngăduit multe încercări asupra acestui neam în veacul al 20-lea, a şi dăruit povăţuitori de suflete iscusiţi, care să ţină pe umerii lor Biserica luptătoare a lui Hristos. Înjugaţi în binecuvântata lucrare a duhovniciei, sub epitrahilele lor ei au mângâiat şi întărit poporul lui Dumnezeu, slujindu-i cu vreme şi fără vreme… Unul dintre aceştia, călit în şcoala duhovnicească a „Rugului Aprins” de la Antim, pe care Părintele Cleopa de la Sihăstria l-a numit „un apostol al Bucureştilor”, a fost Arhimandritul Sofian.

Radu Hagiu

Triplă terapie antioxidantă împotriva bolilor hepatice (I)

În întreaga lume, bolile de ficat au luat o amploare deosebită în ultimele decenii, prin răspândirea infecţiei cu virusurile hepatice B şi C. Se estimează că la nivel global există 240 de milioane de persoane infectate cu virusul hepatitei B, dintre care 600.000 mor anual datorită complicaţiilor acestei boli, şi 150 de milioane de persoane infectate cu virusul hepatitei C, dintre care 350.000 mor anual prin ciroză sau cancer hepatic.

În România, statisticile spun că ar fi aproape 2 milioane de bolnavi de hepatită B şi C, dintre care numai 20% sunt diagnosticaţi. Ţara noastră ocupă locul I în Europa la numărul de cazuri de hepatită cronică virală.

Tratamentul convenţional (cu interferon şi antivirale) este inaccesibil multor bolnavi, deoarece este foarte scump şi poate fi primit numai pe bază de dosar medical. Chiar şi atunci când beneficiază de tratament, o mare pare din bolnavi (între 50% şi 70%) nu răspund favorabil la el sau suferă efecte adverse considerabile. Ultima soluţie pentru bolnavii de hepatită în stadiu terminal (ciroză) este transplantul hepatic, accesibil unui număr foarte mic de persoane din cauza costurilor mari, numărului redus de donatori, cererilor foarte numeroase şi metodologiei complicate. Chiar şi atunci când se realizează, transplantul hepatic nu rezolvă problema decât temporar, deoarece ficatul primit poate fi afectat şi el, în timp, de infecţia cronică cu virusul B sau C. În plus, transplantul este însoţit de riscul de respingere a organului primit şi de efectele secundare ale tratamentului imunosupresor, pe care bolnavii ce au beneficiat de transplant trebuie să îl urmeze întreaga viaţă.

Dr. Luana Dumitru

Deconstruirea României

În urma unor evenimente politice, Horia-Roman Patapievici, şeful I.C.R. (Institutul Cultural Român), şi-a anunţat la sfârşitul lunii iulie demisia din fruntea instituţiei pe care a condus-o mai bine de şapte ani, denunţând faptul că agenda cosmopolită a I.C.R. va fi înlocuită de noii guvernanţi cu o agendă românească. „O agendă europeană a fost schimbată cu una naţionalistă” a declarat D-l Patapievici, referindu-se la intenţia I.C.R. de a se ocupa de „identitatea naţională” a românilor din diaspora (măcar de-ar fi aşa! – cel mai probabil e doar o falsă „alarmă”…). Obiectiv intolerabil pentru fostul şef al I.C.R., care a promovat, sub patronajul direct al preşedinţiei României, unele din cele mai şocante şi dezgustătoare obscenităţi la adresa creştinismului şi identităţii româneşti, asupra cărora am atras şi noi atenţia încă din numărul-semnal al revistei. La mijloc se află o adevărată strategie de deconstrucţie a celor pe care ideologiile transnaţionale le numesc „miturile fondatoare ale naţiunii române”. Campania nu s-a rezumat doar la expoziţii hulitoare la adresa Sfinţilor şi a Maicii Domnului, ci, după cum era de aşteptat, s-a desfăşurat şi pe frontul istoric…

Ioan Bucur

Ieromonahul Serafim Rose- un cuvios al pământului american

Cazul Serafim Rose”, cum îl numea Părintele Gheorghe Calciu, este poate una dintre cele mai tulburătoare şi surprinzătoare convertiri la Ortodoxie din secolul al 20-lea. Părintele Serafim, de la a cărui fericită mutare la Domnul se împlinesc luna aceasta 30 de ani, a fost una din minţile dumnezeiesc luminate ale Bisericii în acest „veac înşelător” – un secol, potrivit cuvintelor sale, cum „nu a mai existat niciodată – atât de bogat în jucărioare lumeşti şi atât de sărac în cele ale minţii şi sufletului!”.

Radu Hagiu

Părintele Sofian de la Antim: „Întreaga ţară să fie un rug aprins de rugăciune!”

Să vă spun câte ceva despre Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii, cum i se mai spune. Conţinutul ei este foarte scurt: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Unii caută să practice această rugăciune, dar cu nişte accente străine de duhul ei… un amestec de yoga şi de alte curente ale spiritualităţii orientale, care sunt foarte dăunătoare şi care falsifică rugăciunea. Pentru a deprinde corect această rugăciune, eu recomand trei cărţi: „Pelerinul rus”, „Sbornicul” şi volumul opt din „Filocalie”, care se ocupă special de rugăciunea inimii, în toate variantele ei. Cine practică Rugăciunea lui Iisus după indicaţiile din aceste cărţi, merge pe o cale sigură şi bună. Cine urmează alte sfaturi, poate greşi.

Celor care practică Rugăciunea lui Iisus li se întâmplă adeseori să se trezească noaptea din somn şi, când se trezesc, se pomenesc că rugăciunea se rosteşte singură înlăuntrul lor, aşa cum auzim bătăile inimii, fără controlul sau comanda noastră. Şi se produce acolo o mare bucurie, o năvală de lumină duhovnicească şi te trezeşti cântând „Sfinte Dumnezeule” sau „Apărătoare Doamnă”… Şi încep să se nască în noi gânduri frumoase, gânduri cu adevărat dumnezeieşti, şi simţim pe deplin harul care se revarsă în noi. Iar pe ultima treaptă a rugăciunii, această stare e însoţită şi de vederea Luminii dumnezeieşti.

Din „Părintele Sofian” (Ed. Bizantină)

Ce înseamnă să fii părinte duhovnicesc?

Părintele Constantin Coman, Biserica „Sfinţii Voievozi”, Bucureşti: „Duhovnicul este confundat cu preotul care săvârşeşte Taina Sfintei Spovedanii”

- Părinte, aproape 20 de ani v-aţi spovedit la Părintele Sofian… Puteţi să vă consideraţi ucenic al Părintelui?

- Mi-ar fi plăcut foarte mult, dar, deşi formal am fost, nu mi-am asumat cu foarte multă responsabilitate postura de fiu duhovnicesc, în sensul că ar fi trebuit să intru într-o desăvârşită ascultare şi să mă supun voinţei dânsului în toate, ceea ce nu s-a întâmplat.

Am avut, să zic aşa, un demers autonom, întemeiat pe propria-mi voinţă. Acum înţeleg mai clar ce înseamnă „fiu duhovnicesc” – şi cred că nu se epuizează condiţia de fiu duhovnicesc în aceea că te spovedeşti la cineva, ci în aceea că eşti în ascultare de cineva, cum este Fiul lui Dumnezeu ascultător de Dumnezeu-Tatăl. Adică îţi asumi filiaţia duhovnicească. Sigur, mă mângâie faptul că am fost sub epitrahilul Părintelui Sofian atâţia ani, a fost un foarte mare dar, poate cel mai mare dar duhovnicesc… Nu l-am folosit, aşa cum suntem ingraţi şi netrebnici în viaţa asta, că ne dă Dumnezeu foarte multe, dar n-avem suficientă trezvie şi aşezare duhovnicească ca să ne folosim cum trebuie. Dar am rămas cu acest dar, rămân şi cu amintirea frumoasă în continuare şi îl pomenesc la fiecare Liturghie cu acest sentiment, că am ucenicit în jurul dânsului.

Consemneaza Gheorghe Fecioru

Mărturia unui român în Londra: „Occidentul m-a făcut să-mi iubesc ţara mea din toată inima”

Mirajul Occidentului i-a atras pe mulţi români. În cultura occidentală, părinţii se poartă cu proprii copii ca pasărea cu puişorii ei: îi ţin în cuib, îi hrănesc, iar când pot să zboare, îi lasă la zbor şi… zburaţi sunt. La noi, la români, lucrurile sunt altfel: indiferent cât ar fi de greu, oricâţi copii ar avea, părinţii, toată viaţa lor, se gândesc cum să-i vadă pe toţi la casa lor, să aibă toţi serviciu, să trăiască toţi cât de cât bine şi, dacă se poate, să le mai dea şi din bucăţica lor. Din dorinţa de a-şi agonisi un minimum necesar, majoritatea celor care au trecut graniţa au plecat cu gândul de a-şi face o casă. Alţii au plecat ca să câştige bani pentru a-şi putea plăti vreo datorie. Prea puţini sunt cei care au plecat cu gândul de a nu se mai întoarce niciodată, indiferent de situaţie.

În urmă cu zece ani, când nu era dreptul de liberă circulaţie, românul a căutat toate căile posibile pentru a pleca, chiar şi cele mai periculoase şi mai teribile, care erau de neimaginat pentru un om civilizat. Cei mai mulţi au urmat calea legală, care la vremea respectivă costa o avere – aşa încât, pentru a putea pleca, unii şi-au vândut maşina, nădăjduind că mai apoi vor dobândi ceva mai bun. Românul îşi făcea socoteala: „Cât se câştigă? Atât. Dacă stau un an sau doi, cu banii câştigaţi mă întorc acasă şi pot să îmi fac o casă, un rost”. Au fost destui care şi-au respectat cuvântul: au muncit doi ani pe brânci, trăind cu hrană de cea mai proastă calitate, înghesuiţi prin case, prin colibe, au făcut acei bani – şi au plecat acasă. Dar pentru alţii a fost ca o mreajă, căci vine dorinţa aceasta, ca un vierme, de a avea mai mult decât trebuie să ai.

Gheorghe Ungureanu, Londra

Cercetati si:
http://www.familiaortodoxa.ro/abonare/
http://www.familiaortodoxa.ro/promo/
http://www.familiaortodoxa.ro/puncte-de-distributie/
http://www.familiaortodoxa.ro/despre-noi/familia-ortodoxa/
http://www.familiaortodoxa.ro/redactia/
http://www.familiaortodoxa.ro/intampinare-catre-cititor/